Categories
Articol medical

Autism: cauze, simptome, tratament

Tulburarile din spectrul autismului (TSA) reprezinta un grup de afectiuni complexe de dezvoltare a creierului. Termenul acopera mai multe boli, inclusiv tulburarea autista, sindromul Asperger si sindromul Rett. Aceste tulburari se manifesta prin dificultati in interactiunea si comunicarea sociala, o gama restransa de interese si activitati, ce au caracter repetitiv.

De cele mai multe ori, sunt diagnosticate in copilarie, in jurul varstei de doi ani, si persista in adolescenta si la maturitate. Pe termen lung, pot aparea probleme la scoala, la locul de munca si in societate, in general. Un numar redus de copii se dezvolta normal in primul an de viata, iar apoi trec printr-o perioada de regres, intre 18 si 24 de luni de viata. Desi nu exista un antidot pentru autism, tratamentul timpuriu poate imbunatati considerabil viata multor copii. In continuare, poti citi mai multe despre cauzele si factorii de risc, simptomele bolii, principalele forme de autism, cum este diagnosticat si cum se trateaza.

  • Cauze
  • Simptome
  • Tipuri de autism
  • Diagnostic
  • Tratament
  • Preventie
  • Lucruri mai putin cunoscute despre autism

Cauze

Nu se cunoaste cu exactitate cauza autismului. Avand in vedere complexitatea bolii, diversitatea si gradele diferite de severitate ale simptomelor, se crede ca genele si factorii de mediu joaca un rol determinant in aparitia autismului.

  • Genele – mai multe gene sunt implicate in tulburarile din spectrul autismului. Pentru unii copii, autismul este asociat cu o boala genetica, asa cum se intampla in cazul sindromului Rett sau al sindromului X fragil. Pentru alti copii, mutatiile genetice pot creste riscul de aparitie a bolii. In alte cazuri, genele pot afecta dezvoltarea creierului sau modul de comunicare dintre neuroni si/sau pot determina severitatea simptomelor. Unele mutatii genetice sunt mostenite, in timp ce altele apar spontan, fara o cauza determinata;
  • Factorii de mediu – cercetarile inca sunt in curs, insa se crede ca factori precum infectiile virale, medicamentele (de exemplu, acidul valproic si talidomida) sau complicatiile din timpul sarcinii ori chiar poluantii din aer ar putea juca un rol in declansarea autismului.

Una dintre cele mai populare controverse este legatura dintre autism si vaccinurile din copilarie. In ciuda studiilor amanuntite, nu s-au descoperit date reale, care sa ateste o astfel de legatura. De fapt, studiul de la care a pornit aceasta discutie a fost retras, deoarece a avut o proiectare deficitara si folosea metode puse sub semnul intrebarii de catre cercetatorii care au dorit sa repete experimentele.

Factori de risc

Pe langa factorii de mai sus, despre care se considera ca sunt implicati in aparitia autismului, exista si o serie de factori care se crede ca ar influenta dezvoltarea bolii. Acestia includ:

  • Ereditatea – copiii care au un frate cu autism au un risc mai mare de a dezvolta boala. De asemenea, este posibil ca parintii sau alte rude ale copilului sa aiba probleme minore de socializare sau comunicare si/sau sa adopte comportamente specifice bolii;
  • Utilizarea de antidepresive in primele trei luni de sarcina;
  • Deficitul nutritional in primele luni de sarcina si lipsa acidului folic;
  • Greutatea scazuta la nastere si anemia neonatala;
  • Unele infectii materne in sarcina, cel mai adesea rubeola;
  • Privarea de oxigen a creierului copilului la nastere;
  • Nasterea prematura;
  • Macrocefalia – cresterea anormala a materiei nervoase cerebrale – se crede ca este responsabila pentru aproximativ 20% dintre cazurile de autism;
  • Expunerea intrauterina la cantitati mari de testosteron;
  • Varsta parintilor – este posibil sa existe o legatura intre copilul nascut din parinti mai in varsta si prezenta autismului, insa sunt necesare studii suplimentare pentru a dovedi certitudinea acestui aspect.

In plus, copiii care sufera de anumite afectiuni au un risc mai mare de autism. Pe lista acestora se afla:

  • Unele tulburari genetice – sindromul X fragil, sindrom Angelman, sindromul duplicarii cromozomului 15, scleroza tuberoasa;
  • Tulburarile gastrointestinale – enterocolita, boala inflamatorie intestinala, constipatia cronica, intoleranta la lactoza, colita, esofagita, gastrita, duodenita si altele;
  • Epilepsia – se crede ca aproximativ 39% dintre copiii care sufera de autism au convulsii si epilepsie;
  • Tulburarile de somn;
  • Dificultatile in procesarea senzatiilor – hipersensibilitate sau hiposensibilitate la sunete, lumina, intuneric, atingeri;
  • Dorinta de a manca lucruri care nu sunt alimente;
  • Icterul – unele studii au descoperit o legatura intre bebelusii cu un nivel crescut al bilirubinei si tulburarile din spectrul autist;
  • Neurofibromatoza (boala von Recklinghausen) – se manifesta prin pete tegumentare, de culoarea cafelei cu lapte, si tumori cutanate, situate de-a lungul nervilor periferici. Pot aparea deficiente la invatare, pierderea auzului, complicatii cardiovasculare, pierderea vederii si durerea severa;
  • Fenilcetonuria netratata – este o afectiune genetica grava, determinata de o problema a metabolizarii fenilalaninei, un aminoacid prezent in unele alimente. In absenta tratamentului, poate duce la intarziere mintala cu instalare progresiva (oligofrenie fenilpiruvica). Persoanele care au fenilcetonurie au un risc mai mare de autism;
  • Sindromul alcoolismului fetal – apare ca urmare a consumului de alcool in sarcina. Alcoolul ajunge, prin cordonul ombilical, in lichidul amniotic si in sangele fatului. Se manifesta prin malformatii craniofaciale, intarzierea cresterii, anomalii ale sistemului nervos, malformatii ale organelor interne. Cercetarile arata ca bebelusii care au sindromul alcoolismului fetal au un risc mai mare de autism;
  • Tonusul muscular scazut – aproximativ 30% dintre copiii cu autism au un tonus muscular redus, ce poate limita abilitatile motorii;
  • Alergiile si imunitatea scazuta – se manifesta prin eruptii pe piele, sensibilitate gastrointestinala, infectii ale urechii.

Simptome

Exista mai multe semne si simptome care indica autismul, iar acestea pot varia ca intensitate si afecteaza frecvent comportamentul copiilor.

Pe de-o parte, apar dificultati in comunicarea sociala, ce se manifesta prin:

  • Schimbarea gandurilor si a sentimentelor in raport cu ceilalti;
  • Comunicarea nonverbala, precum contactul vizual, intelegerea si folosirea limbajului corporal si a expresiilor faciale;
  • Dezvoltarea, mentinerea si intelegerea relatiilor interpersonale.

Un al doilea aspect al bolii vizeaza existenta unor modele repetitive de comportament, ce pot include:

  • Miscari repetate;
  • Repetarea unor cuvinte sau propozitii;
  • Adoptarea unei rutine inflexibile si rezistente la schimbare;
  • Interese restranse, care au caracter intens;
  • Reactii intense sau, din contra, nule la senzatii fizice, gust, miros, texturi.

Tipuri de autism

Exista mai multe forme de autism, fiecare avand manifestari diverse, ce pot afecta fiecare persoana in moduri diferite si pot varia in intensitate. Potrivit Manualului de Diagnostic si Statistica al Tulburarilor Mintale DSM-5 al Asociatiei Americane de Psihiatrie, exista cinci subtipuri autiste: sindromul Kanner sau autismul tipic, sindromul Asperger, sindromul Rett, tulburarea dezintegrativa infantila sau a copilariei si tulburarea pervaziva nespecifica de dezvoltare. Poti citi mai multe despre fiecare, ceva mai jos.

Sindromul Kanner

Numit si autism tipic sau precoce, sindromul Kanner a fost descris pentru prima oara de catre psihiatrul Leo Kanner, pe baza datelor de la 11 copii, in perioada 1932-1943. Acesta a notat urmatoarele simptome comune:

  • Absenta contactului emotional cu alte persoane;
  • O dorinta intensa pentru rutina;
  • Absenta vorbirii sau anomalii de comunicare;
  • Fascinatie pentru mutarea unor obiecte;
  • Un nivel ridicat al capacitatii vizual-spatiale, insa dificultati majore de invatare in alte situatii;
  • Un aspect alert si inteligent.

Observatiile lui Kanner au fost folosite in primele studii legate de autism. In general, copiii si adultii care se confrunta cu toate aceste simptome sufera de dizabilitati si reprezinta cazurile severe de autism.

Sindromul Asperger

Sindromul Asperger a fost descris pentru prima oara in 1944 in Viena, boala fiind introdusa in Manual de diagnostic si statistica al tulburarilor mintale (DSM) abia in 1994. Are in comun cu autismul tipic dificultatile in interactiunile sociale si comportamentul strict si repetitiv.

Insa bolnavii de Asperger nu au intarzieri in limbaj, gandire sau comportamente usor adaptabile la cei din jur. Sunt stangaci si ies in evidenta prin acest lucru mult mai mult decat persoanele cu autism clasic. La inceput, poate fi diagnosticat gresit, ca Sindromul Tourette, tulburare de hiperactivitate cu deficit de atentie (ADHD) sau tulburare obsesiv-compulsiva. Similar autismului clasic, boala nu are antidot. Este una dintre cele mai raspandite forme de autism si afecteaza 35 din 10.000 de persoane.

Multe persoane cu Asperger au talente exceptionale in lucrurile care le obsedeaza. Se crede ca persoane precum Albert Einstein, Andy Warhol, Vladimir Nabokov sau Ludwig Wittgenstein au avut sindromul Asperger.

Sindromul Rett

Identificat pentru prima orara de medicul austriac Andreas Rett in 1965, sindromul cu acelasi nume reprezinta o afectiune neurologica degenerativa complexa, ce afecteaza predominant fetele; baietii cu sindromul Rett decedeaza dupa nastere. Este mai rara decat alte forme de autism, afectand 1 din 10.000 de fete. Din jurul varstei de 18 luni, persoanele devin dependente de ajutorul celor din jur.

Se manifesta prin reducerea tonusului muscular (hipotonia), probleme de comunicare si miscarea spontana a mainilor. Afectiunea are complicatii precum convulsii, scolioza si probleme de somn. Apare ca urmare a unei mutatii a genei MECP2 de pe cromozomul X.

Tulburarea dezintegrativa infantila sau a copilariei

Tulburarea dezintegrativa infantila, sindromul Heller sau psihoza dezintegrativa este o forma de autism in care copiii se dezvolta normal pana in jurul varstei de 3-4 ani. Apoi, in decursul catorva luni, incep sa piarda capacitatea de comunicare, abilitatile motorii si sociale invatate. Degradarea poate fi atat de rapida, incat copilul poate deveni constient de aceste schimbari si incepe sa puna intrebari.

Unii copii descriu sau par a reactiona la halucinatii, insa cel mai frecvent simptom este pierderea abilitatilor dobandite. Este una dintre formele de autism cu impact devastator asupra intregii familii. Afecteaza aproximativ 1,7 cazuri la 100.000 de persoane.

Pana la varsta de 10 ani, se pierd abilitati precum:

  • Comunicarea si exprimarea propriilor ganduri;
  • Ascultarea si intelegerea limbajului si a cuvintelor celor din jur;
  • Relationarea cu persoanele din imediata apropiere;
  • Controlul asupra vezicii urinare si intestinului gros;
  • Abilitatile motorii.

Atunci cand boala se instaleaza mai tarziu de varsta de patru ani, poate fi asociata cu afectiuni precum:

  • Bolile de depozitare a lipidelor – lipidele se acumuleaza in exces la nivelul creierului si al sistemului nervos;
  • Panencefalita sclerotica subacuta – apare ca urmare a unei infectii cronice a creierului de catre o forma a virusului rujeolei. Cauzeaza inflamatia creierului si moartea neuronilor;
  • Scleroza tuberoasa (TSC) – o afectiune genetica, in care se formeaza tumori in creier si pe organe precum rinichii, inima, plamanii, ochii si pielea;
  • Leucodistrofie – mielina care acopera axonii neuronilor nu se dezvolta normal si duce la degradarea materiei albe din creier.

Tulburarea pervaziva nespecifica de dezvoltare

Tulburarea pervaziva nespecifica de dezvoltare este diagnosticata in jurul varstei de 3-4 ani. Copiii afectati se impart in trei categorii:

  • Un grup functional, aproximativ 25%, are simptome asemanatoare cu sindromul Asperger, insa difera in dezvoltarea comunicarii si a unor usoare probleme cognitive; sindromul Asperger nu se manifesta, in general, prin debilitate mintala sau probleme de vorbire;
  • Grupul al doilea, tot aproximativ 25%, are simptome asemanatoare autismului clasic, insa este posibil sa nu aiba toate simptomele;
  • Grupul al treilea, in jurul a 50%, are simptome asociate spectrului autismului, insa comportamentele repetitive au o frecventa redusa spre moderata.

Diagnostic

Diagnosticarea se pune, de regula, conform Manualului de diagnostic si statistica al tulburarilor mintale (DSM-5). Potrivit acestuia, diagnosticul este pus in functie de mai multe criterii, dupa cum urmeaza.

Deficit in comunicarea sociala si in interactiunile sociale in contexte diferite:

  • Deficit in reciprocitatea social-emotionala, ce poate varia, de la dificultati in abordarea unei situatii sociale intr-o conversatie unu-la-unu la reducerea dorintei de a impartasi lucruri care ii intereseaza si emotii. Dificultate in initiere si reciprocitate in interactiuni sociale;
  • Deficit in comunicarea nonverbala, folosita in interactiunile sociale, ce poate varia, de la o comunicare nonverbala deficitara la anomalii in contactul vizual, limbajul corpului si incapacitatea de a intelege gesturile altor persoane. De asemenea, se poate observa lipsa expresiilor faciale si a comunicarii nonverbale;
  • Deficit in dezvoltarea, mentinerea si intelegerea relatiilor interumane. Poate varia, de la dificultate in adaptarea comportamentului la situatii sociale la dificultati in impartasirea gandurilor sau integrarea in colectiv. Poate include absenta interesului fata de alte persoane.

Comportament restrictiv, repetitiv, interese si obiceiuri fixe, cu tendinte obsesive, ce poate include:

  • Miscari motorii repetitive, folosirea neobisnuita a unor obiecte (de exemplu, jucarii), cuvinte repetitive, aranjarea jucariilor in linie dreapta, repetarea cuvintelor unei alte persoane (ecolalia);
  • Insistenta pentru rutina, inflexibilitate, adoptarea unor obiceiuri asemanatoare unui ritual, anomalii verbale sau comportamentale precum agitatie in cazul unor schimbari, dificultate in tranzitie, gandire rigida, adresare ritualica, nevoia pentru aceeasi mancare in fiecare zi;
  • Interese stricte, fixe, asupra carora se concentreaza profund, atasare intensa fata de anumite activitati sau obiecte, o perseverenta excesiva;
  • Hiper sau hiporeactivitate la sunete sau alte aspecte legate de mediu, de exemplu, indiferenta aparenta la durere/diferente de temperatura, mirosirea excesiva a unor obiecte, fascinatie fata de miscare sau lumina.

Simptomele pot fi prezente inca din primele luni de viata, insa incep sa fie observate abia atunci cand cel mic este fortat sa ia parte la activitati sociale. Acestea pot fi:

  • insotite sau nu de dificultati intelectuale;
  • insotite sau nu de probleme de comunicare;
  • asociate cu alte probleme de comportament sau neurodezvoltare;
  • asociate cu fenomene precum catatonia;
  • asociate cu afectiuni genetice.

Comportamentele care pot pune probleme in situatii sociale includ:

  • Deficitul in comunicarea sociala, in situatii precum salutul si purtarea unei conversatii;
  • Dificultati in adaptarea comunicarii la context si la nevoile celui care asculta, de exemplu, vorbirea in contextul salii de clasa sau al locului de joaca, precum si adaptarea vorbirii de la copii la adulti;
  • Dificultati in urmarea instructiunilor verbale sau a firului povestii, incapacitatea de a-si reformula cuvintele pentru a se face inteles;
  • Dificultati in intelegerea lucrurilor care nu sunt exprimate in mod explicit (de exemplu, realizarea de deductii), intelegerea expresiilor, a umorului, a metaforelor si a cuvintelor ce au intelesuri diferite, in functie de context.

Tratament

Tratamentul autismului este folosit pentru ameliorarea simptomelor si pentru a ajuta la dezvoltarea comportamentala a copilului si nu vindeca boala. Poti citi mai jos despre principalele forme de tratament in autism.

Terapie comportamentala si verbala

Tulburarea de spectru autist poate afecta orice familie, indiferent de zona geografica, rasa, etnie sau nivel de educatie. Terapia comportamentala si verbala nu vindeca boala, insa interventia timpurie intensiva poate ajuta pana la 50% dintre copii sa aiba o viata independenta.

Terapia va ajuta copilul sa vorbeasca in mod structurat, sa se comporte si sa fie independent. In absenta terapiei, simptomele se agraveaza in timp si pot duce la necesitatea de institutionalizare a viitorului adult.

Una dintre cele mai cunoscute forme de terapie este analiza aplicata a comportamentului (ABA sau Applied Behavior Analysis). Aceasta consta in insusirea treptata si mecanica a unor comportamente, gesturi si activitati si inlaturarea celor rigide, specifice bolii.

Alte forme de terapie sunt TEACCH (Treatment and Education of Autistic and Communication Handicapped Children) si PECS (Picture Exchange Communication System).

TEACCH se refera la dezvoltarea potentialului de comunicare si autonomie al copilului. Nu este un sistem de invatare, ci de management al comportamentului, avand drept obiectiv obtinerea cooperarii din partea sa. De asemenea, programul vizeaza organizarea programului zilnic si mai multa predictibilitate pentru copilul autist.

PECS dezvolta comunicarea la copiii cu autism, prin intermediul unui sistem de imagini. Copiii care nu vorbesc pana la varsta de 4-5 ani au nevoie de un sistem complex de comunicare, ce nu poate fi intuit de parinti. Neputand vorbi, copiii au in continuare nevoie sa comunice, iar acest lucru se poate realiza prin imagini ce denumesc lucruri pe care acestia vor sa le transmita: apa, mancare, jucarii, toaleta, somn, durere.

Tratament medicamentos

Nu exista medicamente care pot vindeca autismul, insa exista forme de tratament ce pot diminua simptomele. Pentru a reduce comportamentele repetitive si ritualice, se pot folosi inhibitori selectivi ai recaptarii serotoninei (SSRI), cum sunt fluoxetina, fluvoxamina si paroxetina. Astfel de medicamente au efecte secundare, precum agitatie, anxietate, indigestie, diaree sau constipatie, ameteala, vedere incetosata, probleme de somn, transpiratie excesiva, absenta poftei de mancare.

Pentru a reduce comportamentele antidistructive, medicul poate recomanda antipsihotice, asa cum este risperidona. Aceasta are efecte secundare, precum cresterea in greutate si tulburarile de miscare.

Stabilizatorii starii de dispozitie si psihostimulantele pot ajuta persoanele neatente, impulsive sau hiperactive.

Dieta

Nu exista o dieta speciala pentru persoanele cu autism, insa promotorii programelor de terapie sustin ca schimbarea dietei poate ajuta la ameliorarea problemelor de comportament si contribuie la imbunatatirea calitatii vietii.

In general, se recomanda evitarea aditivilor alimentari, a colorantilor si a indulcitorilor. Sunt indicate alimentele sanatoase, precum fructele si legumele proaspete, carnea slaba, pestele si grasimile nesaturate (ulei de masline, avocado, nuci, seminte).

Preventie

Autismul nu poate fi prevenit, insa interventia timpurie ajuta la imbunatatirea comportamentului, sustine invatarea si dezvoltarea capacitatii de comunicare. Desi boala nu poate fi vindecata, copiii pot invata sa devina functionali si sa dobandeasca o independenta cel putin partiala.

Ca parinte, nu poti preveni imbolnavirea copilului, insa poti lua masuri pentru a creste probabilitatea de a naste un copil sanatos. Acestea includ:

  • Un stil de viata sanatos – mergi regulat la consult medical, fa miscare si adopta o dieta echilibrata. De asemenea, in timpul sarcinii, urmeaza sfaturile medicului si ia vitaminele si suplimentele recomandate;
  • Nu lua medicamente in sarcina, fara a consulta medicul ginecolog. Acest lucru este cu atat mai important in cazul medicamentelor anticonvulsive;
  • Evita alcoolul in sarcina – orice timp de bautura alcoolica poate face rau fatului;
  • Daca suferi de anumite afectiuni, intereseaza-te si urmeaza tratamentul;
  • Vaccineaza-te – asigura-te ca ti-ai facut vaccinul impotriva rubeolei, inainte de a ramane insarcinata.

Lucruri mai putin cunoscute despre autism

Potrivit datelor furnizate de Centrul pentru Prevenirea si Controlul Bolilor (CDC), unul din 68 de copii este diagnosticat cu o tulburare de spectru autist. Aceleasi date arata ca afectiunea este de 4,5 ori mai raspandita printre baieti decat la fete. Astfel, unul din 42 de baieti este afectat, iar in cazul fetelor, una din 189.

Cercetatorii au descoperit ca diagnosticul stabilit la varsta de doi ani este, de obicei, corect. De aceea, inca de la aceasta varsta, se pot aplica teste psihologice. Desi unii parinti raporteaza simptome inca de la varsta de un an, de cele mai multe ori, diagnosticul are loc in jurul varstei de trei ani, din cauza intarzierii de limbaj sau a dificultatilor de integrare la gradinita. Un caz particular este sindromul Asperger, care este diagnosticat in jurul varstei de sase ani, atunci cand copilul merge la scoala, iar dificultatile de socializare devin evidente.

Se estimeaza ca 44% dintre copii au un nivel al inteligentei mediu si peste medie. Studiile arata ca autismul presupune un profil atipic de functionare neurocognitiva, ce implica existenta unor abilitati inalte, cu deficiente majore in alte domenii. De exemplu, unii copii cu autism au abilitati matematice extraordinare sau o memorie exceptionala pentru cifre si informatii dintr-un anumit domeniu. Mintea lor gaseste logica si ordinea intr-o structura de elemente vizuale de interes, insa pot fi neajutorati in a intelege concepte verbale, mai ales notiuni abstracte. Cu alte cuvinte, pot fi genii matematice, insa pot avea dificultati in a intelege glumele sau ironiile celorlalti.

Un alt lucru important este ca, odata cu trecerea anilor, pot aparea mecanisme compensatorii. Potrivit CDC, aproximativ 13% dintre copiii diagnosticati nu se mai incadreaza in criteriile specifice tulburarii de spectru autist, dupa un timp sau dupa o perioada de terapie. O posibila explicatie, spun cercetatorii, este ca diagnosticul este pus exclusiv pe baza observatiilor comportamentului copilului facute de parinti si/sau specialisti. In acest context, autismul poate fi subdiagnosticat sau supradiagnosticat. Supradiagnosticarea este mai frecventa in cazul baietilor, iar subdiagnosticarea apare mai ales la fete, deoarece anumite comportamente sunt mai subtile. Fetele cu autism au mai putine comportamente repetitive, precum fluturatul mainilor sau rezistenta la schimbarea rutinelor.

Conform specialistilor americani, 60% dintre copiii cu autism sufera si de o tulburare de limbaj, iar 30% au simptome specifice ADHD. De altfel, deseori, simptomele autismului si ale ADHD se suprapun. De cealalta parte, multi copii diagnosticati cu ADHD au si comportamente de tip autist, insa insuficiente pentru a determina un diagnostic de tulburare de spectru autist.

Unele studii concluzioneaza ca varsta parintilor reprezinta un factor in autismul copiilor. Astfel, se crede ca acei copii nascuti din mame cu varsta de peste 35 de ani si tati de peste 40 de ani au un risc mai mare de autism. Un risc mai mare ar putea exista si daca mama s-a confruntat, in timpul sarcinii, cu obezitate, hipertensiune arteriala sau diabet. Pe de alta parte, luarea de suplimente de acid folic inainte de a ramane insarcinata si in primele saptamani de sarcina ar putea avea un rol protector. Acestea sunt ipoteze stabilite dupa un numar limitat de studii si necesita cercetari amanuntite, pentru a fi validate.

Copiii care au tulburari de spectru autist au nevoie de atentie, dragoste si rabdare, ca orice copil, chiar daca nu sunt capabili sa comunice acest lucru. Studiile arata ca implicarea parintilor si a altor persoane apropiate in terapia copiilor bolnavi da rezultate foarte bune. Terapia intensiva, inca de la varsta de doi ani, cu implicarea parintilor, poate reduce semnificativ simptomele asociate autismului, datorita plasticitatii cerebrale, specifice in perioada de dezvoltare timpurie.

Autismul nu are antidot, insa diagnosticarea timpurie a bolii, precum si interventia intensiva, prin terapie comportamentala si de comunicare, ajuta la imbunatatirea calitatii vietii.

Categories
Articol medical

Sindromul Tourette: Cauze, simptome, tratament

Sindromul Tourette face parte din categoria tulburarilor neuropsihiatrice, are caracter ereditar si este adeseori asociat cu alte afectiuni din aceeasi sfera: tulburarea de deficit de atentie si hiperactivitate (ADHD), depresia sau tulburarea obsesiv-compulsiva.

Cunoscut si ca sindromul Gilles de la Tourette, dupa numele renumitului neurolog de origine franceza, sindromul Tourette debuteaza, in general, in primii ani de viata (4-6 ani) si afecteaza baietii intr-o proportie mai mare decat fetele. Putine persoane inteleg cu adevarat ce este sindromul Tourette, existand tendinta de a ii marginaliza pe cei care sufera de aceasta tulburare.

  • Ce este sindromul Tourette (boala ticurilor)?
  • Cauzele aparitiei sindromului Tourette
  • Sindromul Tourette – simptome
  • Diagnosticul de sindrom Tourette
  • Sindromul Tourette – tratament
  • Se vindeca sindromul Tourette?

Ce este sindromul Tourette (boala ticurilor)?

Sindromul Tourette sau boala ticurilor este o tulburare manifestata prin prezenta ticurilor sub diverse forme (miscari bruste, sunete, expresii, gesturi repetitive), apare in timpul copilariei si este, de regula, mostenita de la parinti.

Ce sunt ticurile?

Ticurile sunt miscari involuntare care se produc la nivelul muschilor, provocand tresariri bruste sau sunete. Ele pot varia de la forme aproape insesizabile la miscari ample sau repetitive, fiind clasificate in doua categorii: ticuri simple si ticuri complexe:

  • ticurile simple includ ridicarea umerilor, miscari ale capului, clipirea ochilor sau ticuri verbale, precum rostirea de silabe, tusitul ori dresul vocii;
  • ticurile complexe presupun gesturi si sunete mai ample, aparent intentionate: atingerea unor obiecte sau persoane in mod repetat, grimase, mers in cerc sau dupa un anumit model, repetarea unor cuvinte sau propozitii, rostirea unor cuvinte obscene.

De cele mai multe ori, ticurile sunt provocate de stari anxioase, oboseala pronuntata sau socuri emotionale si dispar intr-un timp relativ scurt. Copiii sunt cei mai predispusi la dezvoltarea de ticuri, in special dupa varsta de 5 ani, insa acestea pot aparea si la adulti.

Cauzele aparitiei sindromului Tourette

Conform celor mai recente studii, s-a stabilit ca sindromul Tourette este ereditar, ceea ce inseamna ca anumite mecanisme genetice sunt responsabile pentru aparitia lui. Exista o singura gena cunoscuta cu exactitate ca fiind cauzatoare a sindromului Tourette, si anume SLITRK 1, localizata pe cromozomul 13. Astfel, un defect al acestei gene determina o probabilitate de 50% ca persoana purtatoare sa transmita generatiei urmatoare predispozitia de a dezvolta sindromul.

Sunt luate in considerare drept cauze si unele disfunctii la nivelul a doi neurotransmitatori deosebit de importanti: dopamina si serotonina.

Nu toate persoanele care sufera de sindromul Tourette dezvolta forma completa a acestuia si exista numeroase cazuri cand simptomele manifestate la copii se diminueaza sau dispar, odata cu inaintarea in varsta. De asemenea, nu toate situatiile in care un copil sau un adult prezinta ticuri motorii ori verbale conduc la diagnosticul de sindrom Tourette.

Sindromul Tourette – simptome

Sindromul Tourette cuprinde un tablou clinic complex, cu variatii considerabile de la un pacient la altul. Simptomele sunt, in primul rand, clasificate in functie de complexitatea lor, in doua categorii: simple si complexe. Pacientii cu sindrom Tourette pot manifesta atat ticuri motorii (miscari necontrolate ale unor grupe de muschi), cat si vocale.

De regula, ticurile se agraveaza atunci cand pacientul se afla in situatii stresante sau emotionante ori pot fi declansate atunci cand se confrunta cu stimuli fizici (de exemplu, un articol de imbracaminte care deranjeaza poate declansa ticuri motorii). S-a descoperit, de asemenea, ca, atunci cand se intalnesc mai multe persoane diagnosticate cu sindromul Tourette, isi pot declansa sau agrava reciproc ticurile. Odata ce pacientul se acomodeaza cu mediul sau situatia declansatoare, se observa o ameliorare a ticurilor.

Ticuri motorii simple

  • miscari ale ochilor;
  • clipit pronuntat sau des;
  • miscari involuntare ale capului;
  • miscari bruste ale membrelor;
  • spasme ale nasului sau fetei;
  • grimase.

Ticuri motorii complexe

  • gesturi obscene (copropraxie);
  • atingerea sau mirosirea obiectelor;
  • sarituri;
  • combinarea unori ticuri motorii simple;
  • ecopraxie (repetarea miscarilor altor persoane);
  • sarituri, rasuciri ale trunchiului, aplecarea repetata;
  • mersul in cerc;
  • lovirea cu mana sau cu piciorul.

Ticuri vocale simple

  • tusitul sau dregerea vocii;
  • respiratie zgomotoasa;
  • mormait;
  • sunete scurte si bruste (latrat, scancit, mieunat);
  • emiterea de sunete din gat.

Ticuri vocale complexe

  • repetarea unor grupuri de cuvinte sau fraze ale altor persoane (ecolalia);
  • repetarea cuvintelor sau frazelor proprii (palilalia);
  • coprolalie (rostirea de cuvinte sau propozitii vulgare);
  • ritm rapid in vorbire, cu o tonalitate neobisnuita;
  • articularea neclara a cuvintelor.

Simptome comportamentale in sindromul Tourette

  • compulsii sau obsesii;
  • deficit de atentie;
  • iritabilitate si agresivitate;
  • stari depresive sau anxioase.

Sindromul Tourette si injuraturile

Coprolalia si copropraxia sunt prezente in aproape o treime din cazurile de sindrom Tourette si au cel mai puternic impact asupra vietii pacientilor, putand sa duca la excludere sociala si imposibilitatea de a-si desfasura activitatea la locul de munca. Sunt oameni cu sindromul Tourette care nu pot avea un loc de munca stabil, din cauza dificultatilor pe care le intampina in relationarea cu oamenii din jurul lor.

Diagnosticul de sindrom Tourette

Desi nu exista teste specifice pentru diagnosticarea sindromului Tourette, se urmareste, in prima faza, un set de criterii de la care se porneste:

  • debutul simptomelor inainte de varsta de 20 de ani;
  • manifestarea a cel putin unui tic verbal;
  • o durata de manifestare a simptomelor de minim un an;
  • simptomele nu sunt cauzate de administrarea de medicamente sau alte substante.

Daca pacientul intruneste toate aceste criterii, medicul urmareste evolutia ticurilor si a celorlalte manifestari, precum si incidenta acestei tulburari in randul familiei. Exista cazuri cand sunt observate modificari la examenul EEG (electroencefalograma), insa nu sunt specifice sindromului Tourette.

Sindromul Tourette – tratament

Fiind o tulburare cu un tablou clinic variat, tratamentul in sindromul Tourette este recomandat numai in anumite cazuri, in functie de intensitatea simptomelor manifestate. Este necesara urmarirea evolutiei pacientului, pentru a i se recomanda cea mai potrivita abordare, in majoritatea cazurilor nefiind nevoie de tratament medicamentos.

In mare parte din cazurile de sindrom Tourette, ticurile manifestate nu prezinta un pericol pentru pacient, in afara acelora cand zonele afectate de ticuri devin dureroase (in special in zona capului, gatului sau a membrelor) sau pacientul se afla in imposibilitatea de a duce o viata normala, atat pe plan personal, cat si din punct de vedere profesional.

Terapie comportamentala

Aceasta forma de terapie aplicata in sindromul Tourette se concentreaza pe incurajarea pacientului sa-si accepte ticurile, pentru a putea depasi mai rapid momentele dificile si a controla mai usor o parte din ticuri. O terapie din ce in ce mai cunoscuta, in acest sens, este Interventia Comportamentala Comprehensiva pentru Ticuri (ICCT), care se bazeaza pe inlocuirea ticurilor cu raspunsuri constiente, atunci cand pacientul simte nevoia imperioasa de a-si manifesta ticurile.

Terapie ocupationala sau terapie prin muzica

S-a demonstrat, in numeroase ocazii, ca muzica si ocupatiile de natura artistica, in general, au un efect benefic asupra sistemului nervos. In sindromul Tourette, s-au observat o reducere a frecventei ticurilor, precum si o ameliorare a lor, atunci cand pacientii asculta muzica sau interpreteaza fragmente muzicale.

Tratament medicamentos

Atunci cand starea pacientului o cere, se poate recurge la medicamente pentru ameliorarea unor stari generate de sindromul Tourette:

  • medicamente pentru ticuri nervoase, precum haloperidol sau clonidina. Desi eficiente in numeroase cazuri, este necesar sa se ia in considerare si numarul mare de efecte adverse pe care le genereaza (stari de oboseala, sedare, ameteli, tulburari de concentrare si memorie);
  • medicamente anxiolitice, la pacientii care dezvolta stari anxioase sau atacuri de panica;
  • medicamente antidepresive, atunci cand pacientii cu sindrom Tourette manifesta episoade depresive;
  • tratament pentru tulburarea obsesiv-compulsiva pe care o dezvolta unii pacienti diagnosticati cu sindromul Tourette (fluoxetina sau clomipramina).

In sindromul Tourette la copii, nu se ajunge la tratament medicamentos decat foarte rar, dat fiind faptul ca, odata cu inaintarea in varsta, simptomele date de sindromul Tourette se atenueaza sau chiar dispar definitiv. Daca, insa, copilul este in pericol de ranire, ii sunt afectate sever performantele scolare sau ii este amenintata dezvoltarea psiho-sociala, medicul curant poate apela la terapie medicamentoasa.

Indiferent de abordarea terapeutica aleasa, pacientii diagnosticati cu sindromul Tourette au nevoie de o informare corecta din partea specialistilor, de indrumarea potrivita formei de boala, precum si de sustinere din partea familiei. Totodata, prin educarea oamenilor cu care acesti pacienti interactioneaza, este mult mai usor pentru pacienti sa se integreze in societate si sa se simta acceptati, evitandu-se, astfel, pe cat de mult posibil, expunerea la stari anxioase sau depresive.

Se vindeca sindromul Tourette?

Ticurile, prin natura lor, sunt temporare, in majoritatea cazurilor. Fiindca exista numerosi pacienti cu sindrom Tourette care cunosc o diminuare considerabila a manifestarilor, pana la remiterea completa, se poate spune ca, in cazul lor, sindromul Tourette se vindeca.

Categories
Articol medical

Boala celiaca - ce este, ce simptome prezinta si cum se trateaza

Boala celiaca reprezinta o stare patologica a organismului, care apare ca urmare a unui raspuns nefavorabil al acestuia, in urma consumului de gluten. Procesul din spatele acestei afectiuni este de tip autoimun, iar simptomatologia poate fi rasunatoare, in unele cazuri. Din cauza frecventei cu care se intalneste glutenul in alimentele pe care le consumam, boala celiaca necesita o atentie suplimentara si poate determina o schimbare semnificativa in obiceiurile alimentare.

Afla, in cele ce urmeaza, ce este glutenul, ce este boala celiaca, in ce mod se deosebeste boala celiaca de simpla intoleranta la gluten, ce simptomatologie poate da si cum se poate depista si trata.

  • Ce este glutenul si ce semnifica intoleranta la gluten
  • Ce este boala celiaca si de ce apare
  • Simptome in boala celiaca
  • Complicatii in boala celiaca
  • Diagnosticul si tratamentul in boala celiaca

Ce este glutenul si ce semnifica intoleranta la gluten

Glutenul este numele oferit principalei proteine care se regaseste in grau, secara si orz, deci, implicit, si in produsele alimentare care contin aceste tipuri de grane:

  • Grau – painea, pastele, cerealele, produsele de patiserie, diferitele sosuri;
  • Orz – maltul, drojdia, berea;
  • Secara – painea, cerealele.

Intoleranta la gluten, intalnita si sub denumirea de sensibilitatea la gluten de cauza non-celiaca, reprezinta lipsa capacitatii organismului de a digera, procesa si absorbi glutenul intr-un mod fiziologic, determinand un raspuns patologic, identificabil prin simptomatologia specifica.

Desi tabloul clinic poate fi asemanator atat in cazul bolii celiace, cat si al simplei intolerante la gluten, diferenta majora dintre ele este reprezentata de gradul de afectare al structurii peretelui intestinal. Astfel, in timp ce intoleranta la gluten nu produce modificari structurale la nivelul intestinului si simptomatologia se remite la incetarea consumului de alimente ce contin proteina in cauza, boala celiaca este identificabila prin leziunile pentru care este responsabila.

Ce este boala celiaca si de ce apare

Boala celiaca este o afectiune de tip autoimun, care consta intr-o reactie exagerata a organismului, drept consecinta a ingestiei glutenului, proteina regasita intr-o mare gama de produse alimentare. Acest proces autoimun se soldeaza cu o afectare structurala a peretelui intestinal, fapt care sta in spatele simptomatologiei specifice si care poate interfera cu procesele de digestie si absorbtie.

In general, boala celiaca este o afectiune ereditara, fiind transmisa din generatie in generatie. Unele persoane pot experimenta o simptomatologie vasta, in timp ce altele pot fi asimptomatice. Totusi, exista anumite cauze care pot determina o boala celiaca simptomatica:

  • Stresul – atat psihic, cat si fizic (ex: ca urmare a unui accident, stres chirurgical);
  • Procesele infectioase;
  • Sarcina;
  • Nasterea.

Factori de risc

Boala celiaca se manifesta mai frecvent la persoanele care au:

  • Un membru al familiei cu boala celiaca sau dermatita herpetiforma;
  • Diabet zaharat de tip I;
  • Sindromul Down sau sindromul Turner;
  • Boala tiroidiana autoimuna;
  • Colita microscopica;
  • Boala Addison.

Simptome in boala celiaca

Tabloul clinic in boala celiaca poate fi diferit de la o persoana la alta si, data fiind distructia de la nivelul peretelui intestinal, simptomatologia este, in general, mai pronuntata decat cea din cazul intolerantei simple la gluten.

Printre semnele si simptomele specifice care se pot regasi in tabloul de boala celiaca se afla:

  • Tulburarile sistemului digestiv – balonare (cu flatulenta), durere abdominala pronuntata, diaree sau constipatie, scaun decolorat si cu un miros neplacut;
  • Modificarile la nivelul pielii – tegumente palide si/sau eruptie severa cu vezicule cu lichid, care se pot sparge (dermatita herpetiforma) si ulcere la nivelul gurii;
  • Pierderea marcata in greutate;
  • Anemia – asociata cu o stare de oboseala cronica;
  • Durerile resimtite in alte zone ale organismului – la nivel muscular, articular, dentar (afectarea smaltului);
  • Manifestarile care apar ca urmare a unei absorbtii ineficiente (ex: tulburari de crestere la copii, osteoporoza, osteomalacie);
  • Tulburarile sistemului nervos – evidentiate prin pierderi de echilibru, senzatie de amorteala la nivelul mainilor si picioarelor, tulburari cognitive, depresie, ADHD;
  • Hiposplenism – reducerea activitatii normale a splinei.

Complicatii in boala celiaca

Simptomatologia din boala celiaca poate reprezenta nu numai un disconfort de moment sau o asociere de mai multe manifestari clinice pe o perioada mai indelungata, ci poate fi sursa unor viitoare modificari pe termen lung. Astfel, printre complicatiile care pot surveni drept consecinte in boala celiaca se numara:

  • Malnutritia – ca urmare a unei absorbtii ineficiente, determina anemie si scadere ponderala, tulburari de crestere si dezvoltare la copii;
  • Cresterea riscului pentru dezvoltarea osteoporozei – este, de asemenea, o urmare a absorbtiei ineficiente (in special a calciului si vitaminei D);
  • Asocierea cu alte boli autoimune – tiroidita autoimuna, lupusul, poliartrita reumatoida, diabetul de tip I, sindromul Sjogren, hepatita autoimuna;
  • Tulburarile de fertilitate sau chiar infertilitatea, avortul spontan;
  • Cancerul – in cazul in care nu este respectata dieta fara gluten si este prezenta o agresiune cronica a peretelui intestinal, creste riscul pentru limfom si cancer de intestin subtire;
  • Producerea unei intolerante suplimentare, reversibile dupa restaurarea peretelui intestinal (ex: intoleranta la lactoza, care apare din cauza compromiterii vilozitatilor intestinale);
  • Probleme ale sistemului nervos – unele persoane cu boala celiaca pot dezvolta probleme precum convulsii sau neuropatie periferica.

Diagnosticul si tratamentul in boala celiaca

Diagnosticul in boala celiaca poate fi unul destul de dificil, la inceput, dat fiind ca simptomatologia poate fi asociata altor patologii mai des intalnite. Sunt necesare preluarea istoricului medical complet de la pacientii celiaci, precum si efectuarea examenului fizic complet, cu focus pe zona abdominala.

Deoarece un istoric medical complet si un examen fizic nu pot fi suficiente pentru stabilirea certitudinii diagnostice, exista investigatii suplimentare, care ajuta acest proces. Acestea includ teste de laborator (serologice si genetice), precum si metode exploratorii (ex: endoscopia).

Testele serologice

Aceste teste de laborator sunt folosite in special pentru identificarea raspunsului exagerat al sistemului imun, ca urmare a ingestiei glutenului. Metoda prin care se realizeaza este stabilirea titrului de anticorpi prezenti, astfel ca, in cazul pacientilor cu boala celiaca, intalnim un numar extrem de crescut fata de cel normal.

Anticorpii cu specificitate si sensibilitate de peste 90% pentru boala celiaca includ:

  • anticorpi anti-transglutaminaza tisulara (tTG);
  • anticorpi anti-endomiziali (EMA – un anticorp impotriva unei proteine ​​de tesut conjunctiv intestinal);
  • anticorpi antigliadina (gliadina este fractiunea din gluten ce provoaca reactia imunitara).

Daca oricare dintre teste este pozitiv, pacientul ar trebui sa aiba o biopsie de diagnostic a intestinului subtire. Daca testele de anticorpi sunt negative, boala celiaca este extrem de putin probabila. Se estimeaza ca 75% dintre pacientii cu celiachie sau intoleranta la gluten sunt inca nediagnosticati.

Testele genetice

Tinand cont de faptul ca boala celiaca este o afectiune cu transmitere ereditara, componenta genetica joaca un rol extrem de important, astfel ca testarea ei este esentiala. Un examen extrem de util este cel al dozarii HLA-DQ2 si HLA-DQ8, doua antigene leucocitare de histocompatibilitate, care, desi nu pot oferi o certitudine in cazul unui rezultat pozitiv, pot exclude complet diagnosticul de boala celiaca, in cazul unuia negativ.

Alte metode exploratorii

Pe langa testele serologice si genetice, exista si metode mai invazive decat simpla recoltare de sange, dar care pot oferi informatii importante despre structura intestinului. Astfel, se pot folosi tehnici precum endoscopia digestiva, capsula video sau biopsia de tesut, cu scopul identificarii unei afectari a peretelui intestinal.

Odata stabilit diagnosticul, tratamentul pentru boala celiaca este adaptat in functie de gravitatea simptomatologiei. Astfel, in cazurile necomplicate si cu simptomatologie usoara, primul pas este adaptarea dietei prin excluderea completa a glutenului din alimentatie (evitarea alimentelor care contin grau, secara sau orz).

Glutenul este utilizat pe scara larga (ex: in supe comerciale, fainoase, patiserie, sosuri, inghetate, hot dog), astfel ca un pacient are nevoie de o lista detaliata de alimente pe care sa le evite. Pacientii sunt incurajati sa consulte un dietetician si sa se alature unui grup de sprijin celiac. Raspunsul la o dieta fara gluten este, de obicei, rapid, iar simptomele se rezolva in 1-2 saptamani. Ingerarea, insa, chiar si a unor cantitati mici de alimente care contin gluten poate compromite remisiunea bolii sau induce recidiva.

Ulterior, in functie de gradul de inflamatie prezent si de disconfortul resimtit, se pot administra diferite antiinflamatoare si analgezice. Corticosteroizii pot, de asemenea, controla simptomele bolii refractare. Nu in ultimul rand, suplimentarea dietei cu adjuvante (ex: vitamine, minerale) este esentiala pentru combaterea malabsorbtiei.

Astfel, boala celiaca reprezinta o afectiune destul de neplacuta atat din punctul de vedere al disconfortului fizic, cat si al celui psihic. Depistata timpuriu, boala celiaca poate fi monitorizata si tratata, cu scopul de a reduce pe cat posibil alterarea structurala de la nivelul intestinului. Cu ajutorul unei monitorizari eficiente si al unei diete corespunzatoare, pacientii cu boala celiaca pot duce o viata normala, fara a fi afectat cursul activitatilor de zi cu zi.

Bibliografie: 

  1. Generalitati https://www.nhs.uk/conditions/coeliac-disease/
  2. Ce este glutenul https://celiac.org/gluten-free-living/what-is-gluten/
  3. Boala celiaca https://my.clevelandclinic.org/health/diseases/14240-celiac-disease
  4. Boala celiaca https://www.hopkinsmedicine.org/health/conditions-and-diseases/celiac-disease
  5. Simptome si complicatii https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/celiac-disease/symptoms-causes/syc-20352220
  6. Diagnostic si tratament https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/celiac-disease/diagnosis-treatment/drc-20352225
Categories
Articol medical

Infectia cu stafilococ - simptome, diagnostic, tratament

Infectia cu stafilococ este cauzata de bacteriile din genul Staphylococcus, patogeni ce se pot regasi cu usurinta la nivelul pielii si nasului. Desi stafilococii pot coloniza pielea si mucoasele noastre fara a cauza vreo problema, in momentul aparitiei unei oportunitati de patrundere in profunzime la nivelul organismului, acestia pot determina simptome specifice unor stari inflamatorii si infectioase. Afla, in cele ce urmeaza, cum se produce infectia cu stafilococ, care sunt tipurile principale de stafilococi, ce simptomatologie poate prezenta o astfel de infectie, respectiv cum se poate diagnostica si trata.

  • Ce este infectia cu stafilococ si cine se afla la risc
  • Tipuri de stafilococ
  • Ce este stafilococul auriu (staphylococcus aureus)
  • Simptomatologia din infectia cu stafilococ
  • Diagnostic si tratament

Ce este infectia cu stafilococ si cine se afla la risc

Staphylococcus este un grup de peste 30 de bacterii de forma sferica (coci), ce prefera sa se adune sub forma de ciorchini (staphylo), adesea colorati. Acestia colonizeaza, in mod normal, pielea si mucoasa nazala, fara a determina procese patologice pentru persoana respectiva. In anumite conditii, spre exemplu, de imunosupresie sau in cazul aparitiei unor porti de intrare catre zone mai profunde ale organismului (ex: plagi), stafilococii pot patrunde in circulatia sangvina si/sau la nivelul unor structuri importante precum inima, plamanii, articulatiile si oasele.

Exista anumite categorii de persoane aflate la risc pentru dezvoltarea unor patologii de cauza infectioasa stafilococica, precum:

  • Persoanele cu boli cronice (ex: diabet);
  • Persoanele HIV pozitive si/sau ce au dezvoltat SIDA;
  • Persoanele ce au o boala neoplazica (ex: cancer) si se afla sub tratament cu chimioterapice;
  • Persoanele cu boli vasculare, pulmonare;
  • Persoanele cu profesii ce presupun contact direct prelungit cu alte persoane si/sau lucruri utilizate la comun;
  • Persoanele ce necesita dializa;
  • Persoane imunodeprimate.

Infectia cu stafilococ este contagioasa, astfel ca bacteria se poate transmite de la o persoana la alta, atat prin contact direct, cat si indirect, prin intermediul unor obiecte de uz comun.

Tipuri de stafilococ

Familia din care fac parte stafilococii se imparte in peste 30 de reprezentanti, insa cativa dintre ei sunt mai intalniti in practica clinica. Astfel, principalele tipuri de stafilococi sunt:

  • Stafilococ auriu (staphylococcus aureus) – este cel mai popular reprezentant, fiind responsabil pentru majoritatea patologiilor si simptomatologiei asociate infectiei stafilococice;
  • Stafilococ epidermidis (staphylococcus epidermidis) – colonizeaza pielea;
  • Stafilococ saprofit (staphylococcus saprophyticus) – se hraneste cu celulele descuamate de la nivelul tegumentelor, dar este si o cauza frecventa a infectiilor necomplicate ale tractului urinar, in special la femeile tinere active sexual. De asemenea, este responsabil pentru complicatii, inclusiv pielonefrita acuta, epididimita, prostatita si uretrita;
  • Stafilococ warneri (staphylococcus warneri) – responsabil pentru endocardita de cauza stafilococica, a fost asociat si cu discita vertebrala, infectii ale tractului urinar, meningita, infectii ortopedice/osteomielita;
  • Stafilococ hemolitic (staphylococcus haemolyticus) – se gaseste frecvent la nivelul pielii, in special in zona axilara, perineala si inghinala; este adesea asociat cu infectiile intraspitalicesti, aparute dupa inserarea dispozitivelor medicale (ex: catetere) si este cel mai rezistent la antibiotice;
  • Stafilococ intermedius (staphylococcus intermedius) -produce foarte rar infectii la oameni, de obicei, este asociat cu infectiile animalelor.
staphylococcus aureus

Dintre toti reprezentantii, cel mai intalnit si cunoscut in practica clinica este stafilococul auriu. Aceasta popularitate este determinata de implicarea lui in majoritatea patologiilor de cauza stafilococica, dar si de rezistenta sa la antibioticele uzuale.

Ce este stafilococul auriu (staphylococcus aureus)

Stafilococul auriu reprezinta un tip de bacterie de mare interes in lumea medicala. Acesta se regaseste la nivelul mucoasei nazale si pielii, la aproximativ 30% din persoane, fara a cauza vreo problema de sanatate, atat timp cat nu exista leziuni locale sau probleme de imunitate.

In functie de raspunsul la tratamentul antibiotic, stafilococul auriu se imparte in patru mari categorii:

Din cauza rezistentei sale la antibioticele de uz larg de tip beta lactamine (ex: penicilina), stafilococul auriu meticilino-rezistent (MRSA) produce infectii bacteriene destul de dificil de tratat. Stafilococul auriu se transmite de la o persoana la alta, reprezentand, astfel, un interes major pentru domeniul sanatatii publice. Mediile in care acesta este adeseori regasit, producand un numar mare de infectari, sunt unitatile sanitare (mai ales spitalele).

Simptomatologia din infectia cu stafilococ

Manifestarile clinice ale unei infectii cu stafilococ pot varia intre a fi reduse (locale, la nivel tegumentar) pana la afectarea organelor sau chiar bacteriemie (sepsis). Simptomatologia este variata si difera in functie de organul/zona afectata.

Infectii cutanate (afectare tegumentara)

Infectii ale pielii, determinate de catre stafilococ, se pot observa sub forma unor manifestari precum:

  • Furuncul – cel mai intalnit tip de afectare tegumentara de cauza stafilococica, usor de recunoscut dupa aspectul sau tipic de colectie purulenta, cu localizare la baza unui folicul de par sau glanda sebacee;
  • Celulita – reprezinta o infectie a straturilor profunde ale pielii, identificabila printr-o tumefactie unica, de culoare rosie, vizibila la nivelul straturilor superficiale;
  • Impetigo – eruptie cutanata cu multiple vezicule ce se pot sparge si forma cruste cu un aspect asemanator mierii;
stafilococ auriu in nas
  • Sindromul pielii oparite – reprezinta o eruptie a pielii, ale carei vezicule se sparg si dau un aspect de piele oparita, intalnita mai ales in cazul nou-nascutilor.

Bacteriemie 

se poate vindeca stafilococul auriu

Bacteriemia (prezenta de bacterii in sange) reprezinta patrunderea stafilococilor in circulatia sangvina si transportul lor pana la nivelul organelor vitale, unde pot invada si pot cauza patologii specifice. In timp ce bacteriemia se manifesta prin febra si presiune arteriala (tensiune) scazuta, afectarea organelor importante poate avea urmari precum:

  • Pneumonia – afectarea plamanilor;
  • Endocardita – afectarea cordului;
  • Toxiinfectia alimentara – afectarea sistemului digestiv;
  • Osteomielita – afectarea oaselor;
  • Artrita septica – afectarea articulatiilor;
  • Mastita si abcesul mamar – afectarea glandei mamare, in special in cazul femeilor care alapteaza;
  • Septicemia – o urmare severa a patrunderii stafilococilor in circulatia sangvina.

Sindromul de soc toxic

Sindromul de soc toxic reprezinta o complicatie severa a infectiei cu stafilococ, cauzata de toxinele produse de acesta si manifestata prin:

  • Febra mare;
stafilococul auriu la copii
  • Manifestari digestive – greata, dureri abdominale, varsaturi, diaree;
  • Eruptie la nivelul palmelor;
  • Confuzie;
  • Dureri musculare.

Diagnostic si tratament

Diagnosticul infectiei cu stafilococ poate incepe cu istoricul medical al pacientului si examenul fizic complet, cu scopul efectuarii unui diagnostic diferential si inlaturarii altor cauze ce pot declansa simptomatologia prezenta. Totusi, investigatiile de laborator sunt esentiale in identificarea bacteriei. Astfel, recoltarea probelor atat local (de la nivelul pielii), cat si din sange reprezinta un pas esential in stabilirea diagnosticului de certitudine.

Odata identificat stafilococul drept cauza a patologiei, schema terapeutica este orientata in functie de organul/zona afectata, gradul de severitate, precum si in functie de tulpina de stafilococ responsabila.

In general, tratamentul se aplica in functie de antibiograma si include:

  • Antibiotice: 
    • In cazul tulpinilor meticilino-rezistente (MRSA) – de prima intentie sunt cefalosporinele sau vancomicina (luandu-se in considerare, totusi, daca stafilococul este de tip VRSA);
    • In cazul Staphylococcus aureus sensibil la meticilina (MSSA), terapia antibiotica optima este reprezentata de oxacilina sau de alte peniciline antistafilococice (dicloxacilina, nafcilina);
  • Drenaj – in cazul colectiilor purulente ce nu pot fi tratate doar cu antibiotice;
  • Inlaturarea obiectelor predispozante – de exemplu, o proteza care a favorizat cantonarea bacteriana.
streptococ in gat

Astfel, infectia cu stafilococ reprezinta o stare patologica a organismului, putand lua mai multe forme, incepand cu manifestari moderate, usor tratabile, si ajungand pana la forme severe, amenintatoare de viata. Identificata timpuriu si tratata corespunzator, aceasta infectie poate fi tinuta sub control si se pot preveni urmarile nedorite de capatare a multirezistentei, fapt care ar putea, altfel, pune in pericol sanatatea intregii societati.

Sursa foto: Shutterstock

Bibliografie:

  1. Clasificarea stafilococilor https://www.microscopemaster.com/staphylococcus-bacteria.html
  2. Generalitati https://my.clevelandclinic.org/health/diseases/21165-staph-infection–staphylococcus-infection
  3. Infectia cu stafilococ https://medlineplus.gov/staphylococcalinfections.html
  4. Simptomatologie https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/staph-infections/symptoms-causes/syc-20356221
  5. Diagnostic si tratament https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/staph-infections/diagnosis-treatment/drc-20356227
  6. Stafilococul auriu https://www.cdc.gov/hai/organisms/staph.html
Categories
Articol medical

Leucocitele - rol in organism si valori optime

Leucocitele, intalnite si sub denumirea de celule albe sau globule albe, reprezinta acele elemente componente ale sangelui care sunt implicate in apararea impotriva patogenilor si in identificarea unor patologii active. Desi ele compun un mic procent din totalul volumului de sange, rolul lor in raspunsul imun este unul imens si indispensabil. Afla, in cele ce urmeaza, ce sunt leucocitele, in cate tipuri se impart, ce roluri au in organism, care sunt valorile normale si ce reprezinta valorile anormale.

  • Ce sunt leucocitele si in cate tipuri se impart
  • Ce rol au leucocitele in organism
  • Globule albe – valori normale
  • Celule albe crescute in organism (globule albe marite)
  • Celule albe scazute in organism (globule albe scazute)
  • Leucocite in urina – semnificatie

Ce sunt leucocitele si in cate tipuri se impart

Leucocitele, numite si globulele albe ale sangelui, reprezinta acele elemente figurate cu un rol central in fenomenele de aparare impotriva infectiilor bacteriene si virale, precum si a altor patologii. Acestea reprezinta doar 1% din volumul sangvin, fiind, totusi, elemente cheie ale imunitatii organismului fiecarei persoane in parte.

Locul lor de origine se afla in maduva spinarii (maduva hematogena) si sunt produse cu o frecventa care depinde de timpul de viata al fiecarui tip de leucocit in parte. Odata ce au fost formate, o parte sunt depozitate in organele limfoide (ex: ganglioni), unde asteapta invadarea de catre patogeni, restul sunt trimise in circulatia sangelui.

Denumirea de leucocite reprezinta o umbrela pentru cele cinci tipuri de celule albe, existente la nivelul organismului. Fiecare tip are un aspect diferit si un rol specific. Astfel, ele sunt:

  1. Monocitele – sunt cele mai mari in dimensiuni, prezinta un nucleu cu o forma usor identificabila la microscop (asemanatoare unui rinichi) si sunt implicate in apararea impotriva infectiilor bacteriene;
  2. Limfocitele – reprezinta celulele albe responsabile pentru producerea anticorpilor;
  3. Neutrofilele – compun cel mai mare procent din leucocite si reprezinta prima linie in apararea impotriva bacteriilor si fungilor;
  4. Eozinofilele – sunt implicate in mai multe procese patologice, precum cele alergice, parazitare si neoplazice (cancer);
  5. Bazofilele – sunt acele globule albe responsabile pentru producerea histaminei, cu scopul inarmarii sistemului imun pentru procesele de aparare impotriva patogenilor.

Ce rol au leucocitele in organism

Leucocitele se afla in circulatia sangvina si la nivelul organelor limfoide, pregatite pentru interceptarea patogenilor si apararea organismului la nevoie. Rolul leucocitelor este dat de fiecare subtip al lor in parte, astfel ca, in functie de tipul de microorganism patruns in corp, globula alba responsabila isi exercita rolul specific.

Astfel, clasificate in functie de tipul de leucocit implicat, principalele functii sunt:

  • Producerea anticorpilor (IgA, IgG, IgD, IgE, IgM) cu scopul apararii organismului de patogeni precum virusuri si bacterii si de formare a memoriei de termen lung, in cazul unui contact ulterior cu acelasi patogen – rol al limfocitelor;
  • Identificarea bacteriilor, fragmentarea si digerarea fragmentelor respective ca urmare a apararii impotriva acestei clase de patogeni – rol al neutrofilelor;
  • Producerea si secretia histaminei si heparinei cu scopul coagularii precoce si furnizarii unui raspuns imun rapid in momentul patrunderii microorganismelor – rol indeplinit de bazofile;
  • Implicarea in procesele alergice, distrugerea celulelor parazitare si a celor neoplazice – roluri specifice eozinofilelor;
  • Migrarea din circulatia sangvina catre tesuturi, nivel la care se realizeaza fragmentarea patogenilor patrunsi in organism si stimularea productiei de anticorpi, cu scopul declansarii raspunsului imun – roluri indeplinite de catre monocite, care, in momentul transferului la nivelul tesuturilor, se transforma in macrofage (care fragmenteaza microorganismele) si celule dendritice (care stimuleaza raspunsul imun tisular).

Globule albe – valori normale

In mod normal, valorile normale (optime) ale leucocitelor sunt considerate a fi in intervalul 4.500 – 11.000 pe milimetru cub de sange. Acest interval este valabil pentru o persoana adulta, sanatoasa. Exista si alte intervale fiziologice, diferite de intervalul standard, fiind luat in considerare momentul vietii (ex: leucocite marite in sarcina).

Astfel, alte intervale considerate a fi normale sunt:

  • La nou nascuti: 13.000 – 38.000 pe milimetru cub;
  • La doua saptamani dupa nastere: 5.000 – 20.000 pe milimetru cub;
  • Trimestrul trei de sarcina (pentru femeia insarcinata) – 5.800 – 13.200 pe milimetru cub.

Rezultatul analizei de sange (numarul de leucocite) poate sa prezinte limite usor diferite, in functie de laboratorul care se ocupa cu recoltarea si procesarea analizei.

Cand intalnim o valoare crescuta a rezultatului analizei, se considera ca avem leucocite crescute in organism, fenomen care poarta numele de leucocitoza. Atunci cand intalnim o valoare scazuta, se considera ca avem leucocite scazute in organism, fapt care poarta numele de leucopenie.

Celule albe crescute in organism (globule albe marite)

Leucocitoza este denumirea data pentru cresterea numarului de leucocite in sange. Aceasta este identificata pe analiza, dupa cresterea valorii globulelor albe (peste 11.000 pe milimetru cub de sange) si semnifica apararea organismului impotriva unei infectii sau in timpul unei boli.

Exista mai multe semnficatii clinice pentru leucocite marite, printre care se afla:

  • Infectiile active – bacteriene, virale, parazitare, fungice;
  • Anumite medicamente care cresc leucocitele (ex: corticosteroizi, epinefrina);
  • Afectiunile maduvei spinarii (ex: mielofibroza) – cauzeaza productia excesiva de leucocite;
  • Leucemiile – leucemia limfocitara (acuta si cronica) si mieloida (acuta si cronica);
  • Reactiile alergice acute si alergiile cronice;
  • Policitemia vera – cresterea tuturor celulelor sangelui;
  • Afectiunile autoimune (ex: poliartrita reumatoida);
  • Crizele convulsive;
  • Altele: stresul, fumatul.

Celule albe scazute in organism (globule albe scazute)

Leucopenia este denumirea data atunci cand numarul de leucocite din circulatia sangvina este scazut, respectiv sub 4.500 pe milimetru cub de sange. In general, aceasta stare a organismului se traduce printr-o aparare ineficienta impotriva infectiilor si altor afectiuni.

Semnificatii posibile pentru un numar scazut de leucocite sunt:

  • Infectiile active pronuntate;
  • Malformatiile congenitale ale maduvei hematogene – atrag dupa sine productia insuficienta de leucocite;
  • Reactiile adverse la diferite medicamente care scad numarul de leucocite (ex: antibioticele);
  • Afectiunile autoimune (ex: lupusul);
  • Procesele neoplazice (cancerul) la nivelul maduvei spinarii si chimioterapia asociata;
  • Statusul de purtator HIV sau SIDA activ;
  • Anemia aplastica;
  • Hipersplenismul – cresterea functiei de degradare a leucocitelor la nivelul splinei;
  • Malnutritia si deficientele vitaminice. 

Leucocite in urina – semnificatie

Pe langa analiza clasica de sange, folosita pentru determinarea numarului de leucocite prezente pe milimetru cub de sange, analiza de urina este, de asemenea, de mare utilitate in identificarea unor patologii importante.

Valori normale leucocite

In mod normal, numarul de leucocite prezente in urina ar trebui sa fie suficient de mic cat sa nu prezinte o importanta clinica. De obicei, se foloseste formularea “leucocite negative” sau “leucocite absente” si indica faptul ca nu este prezenta o infectie activa. Atunci cand numarul leucocitelor este mai mare si depaseste limita normala, se va intalni exprimarea “leucocite frecvente” si, astfel, rezultatul analizei poate indica prezenta unei infectii si/sau inflamatii la nivelul tractului urinar. De asemenea, pot exista si rezultate fals pozitive, in cazul contaminarii accidentale din flora genitala.

Pentru a confirma o infectie de tract urinar, analiza urinara a numarului de leucocite este completata de cea a esterazei leucocitare urinare.

Astfel, leucocitele reprezinta celule sangvine estentiale atat in procesul de aparare impotriva factorilor agresori, cat si in identificarea prezentei unor patologii active, prin intermediul analizelor de sange si urina, probe rapide si de cost redus, ce pot orienta procesul diagnostic si pot facilita stabilirea unei certitudini clinice.

Sursa foto: Shutterstock

Bibliografie:

  1. Ce sunt celulele albe https://www.urmc.rochester.edu/encyclopedia/content.aspx?ContentID=35&ContentTypeID=160
  2. Leucocitele https://www.physio-pedia.com/Leukocytes
  3. Ce trebuie sa stim despre celulele albe https://www.medicalnewstoday.com/articles/327446
  4. Numarul mare de celule albe https://www.mayoclinic.org/symptoms/high-white-blood-cell-count/basics/definition/sym-20050611
  5. Cauze pentru leucocitoza https://www.mayoclinic.org/symptoms/high-white-blood-cell-count/basics/causes/sym-20050611
  6. Numarul mic de celule albe https://www.mayoclinic.org/symptoms/low-white-blood-cell-count/basics/definition/sym-20050615
  7. Cauze pentru leucopenie https://www.stclair.org/services/mayo-clinic-health-information/symptoms/SYM-20050615/
  8. Testul de urina https://labtestsonline.org/tests/urinalysis
Categories
Articol medical

Boala lupus - simptome, diagnostic, tratament

Boala lupus, intalnita adesea si sub denumirea de lupus eritematos sistemic, pentru ca acesta este subtipul cel mai intalnit al bolii, este o afectiune cronica, autoimuna, responsabila pentru afectarea mai multor sisteme ale organismului, precum articulatiile, pielea, creierul, cordul si rinichii. Cu toate ca simptomatologia ei poate fi neplacuta, generand un disconfort atat fizic, cat si psihic, optiunile terapeutice disponibile la momentul actual ajuta la buna gestionare a manifestarilor clinice.

Afla, in cele ce urmeaza, de ce apare boala lupus, care sunt factorii de risc ce predispun la aparitia acestei afectiuni, ce etape de diagnostic sunt parcurse si ce optiuni terapeutice se pot implementa.

  • Ce este lupusul si cate tipuri exista
  • Cauzele si factorii de risc in aparitia lupusului
  • Simptomatologia in lupus
  • Complicatii
  • Etape de diagnostic
  • Tratament

Ce este lupusul si cate tipuri exista

Lupusul este o afectiune cronica, ce determina mentinerea unui status proinflamator in organism. Acest fapt se intampla din cauza naturii autoimune a bolii: sistemul imun incepe sa atace componente ale tesutului conjunctiv propriu organismului, determinand, astfel, aparitia unei simptomatologii complexe.

In functie de organele tinta ale inflamatiei sau de cauzele aparitiei, exista patru tipuri mari de lupus, intalnite in practica medicala:

  1. Lupusul eritematos sistemic – reprezinta cel mai intalnit tip de lupus si poate sa difere mult de la o persoana la alta, in functie de gradul de afectare al structurilor tinta;
  2. Lupusul cutanat – forma particulara de lupus, care isi rezuma semnele clinice la nivelul pielii;
  3. Lupusul iatrogen (indus de medicamente) – cauzat de un raspuns anormal, exagerat, la administrarea anumitor medicamente;
  4. Lupusul neonatal – tip particular de lupus, intalnit la nou-nascutii cu mame ce aveau deja boala lupus.

In general, cand vorbim de boala lupus, ne referim la cel eritematos sistemic. Acest fapt se datoreaza incidentei si gravitatii mult mai mari a acestui tip de lupus, in comparatie cu restul formelor bolii.  

Cauzele si factorii de risc in aparitia lupusului

Lupusul este o boala cronica autoimuna, astfel ca sistemul imun incepe sa atace structurile proprii, determinand o stare inflamatorie prelungita si constanta. Se considera ca exista o predispozitie genetica ce creste susceptibilitatea dezvoltarii lupusului, iar pe fondul acestei predispozitii, intervin anumiti factori de mediu si/sau „triggeri” care pot declansa boala.

Printre factorii declansatori se afla:

  • Expunerea directa la soare (raze UV) – reprezinta un factor de mediu care poate atat sa determine aparitia lupusului cutanat, cat si sa declanseze un raspuns intern al organismului, ceea ce poate cauza aparitia lupusului eritematos sistemic;
  • Infectiile virale – sunt considerate un factor declansator pe fondul unei susceptibilitati genetice;
  • Tratamentul medicamentos – cu toate ca este responsabil pentru aparitia lupusului indus de medicamente, atunci cand tratamentul curent este sistat, manifestarile clinice incep sa dispara;
  • Nasterea – ca urmare a nasterii, in cazul unei mame cu boala lupus prezenta, afectiunea poate fi identificata mai tarziu, la copil, sub forma de lupus neonatal;
  • Pubertatea si menopauza.

Pe langa susceptibilitatea genetica si prezenta factorilor declansatori, exista anumiti factori de risc care incadreaza anumite categorii de persoane intr-un grad mai mare de probabilitate pentru dezvoltarea lupusului. Exemple de factori de risc cunoscuti sunt:

  • Sexul – desi lupusul poate aparea atat la femei, cat si la barbati, incidenta este semnificativ mai mare in cazul sexului feminin (90% din cazuri sunt intalnite la femei);
  • Varsta – lupusul se poate intalni la orice varsta, insa probabilitatea este mai mare in intervalul 15-45 de ani;
  • Rasa – se considera ca hispanicii, afro-americanii si asiaticii au un risc mai mare de aparitie a lupusului.

Simptomatologia in lupus

Data fiind gama larga de organe si sisteme ale organismului ce pot fi afectate in urma inflamatiei cronice, provocate de boala lupus, semnele si simptomele sunt multiple si variate, astfel ca doua persoane cu lupus pot prezenta tablouri clinice complet diferite. Aceasta diversitate a manifestarilor clinice este cauza pentru care diagnosticul acestei afectiuni este atat de dificil. Astfel, se pot dezvolta probleme la nivelul articulatiilor, sistemului nervos, sangelui, pielii, rinichilor, tractului gastro-intestinal, plamanilor, peretelui vaselor sangvine si altor tesuturi si organe.

Punand la comun toate semnele si simptomele ce pot aparea in lupus, indiferent de organul afectat si de tipul de lupus, putem intalni urmatoarele:

  • Dureri musculare si articulare – simptomele articulare variaza de la dureri articulare intermitente (artralgii) la inflamatia brusca in multiple articulatii (poliartrita acuta) si apar la aproximativ 90% dintre persoanele cu LES, fiind posibil sa preceada cu ani de zile aparitia altor simptome;
  • Rash (roseata) la nivelul pielii – este specific rash-ul (eritemul) in forma de fluture, de la nivelul fetei (care acopera pometii si radacina nasului), dar poate aparea oriunde la nivelul tegumentelor;
  • Leziuni la nivelul tegumentelor – agravate de lumina soarelui;
  • Oboseala marcata;
  • Febra;
  • Alopecie (pierderea parului) in puseele acute;
  • Dureri in piept si dificultati la respiratie;
  • Greata, diaree si disconfort abdominal;
  • Sindromul Raynaud – degete reci si amortite, in urma expunerii la temperaturi scazute si stres;
  • Ochi uscati;
  • Ulceratii la nivelul gurii – cu prezenta durerilor la acest nivel;
  • Tulburari hematologice – anemie, leucopenie (scaderea leucocitelor), trombocitopenie (scaderea trombocitelor), coagulare redusa sau exagerata (in prezenta anticorpilor antifosfolipidici);
  • Tulburari gastrointestinale (afectarea pancreasului, ficatului, intestinului), renale (pot fi singurul simptom al lupusului), pulmonare (pleurezie, pneumonita) si cardiovasculare (pericardita, miocardita, tulburari de ritm);
  • Dureri de cap;
  • Stare psihica alterata – depresie, confuzie;
  • Avorturi spontane repetate.

Severitatea simptomatologiei difera de la o persoana la alta. Totusi, in general, aceasta este medie, cu puseuri de agravare, urmate de restabilirea starii generale. Debutul bolii lupus este, de obicei, semnalat de catre durerile articulare, oboseala marcata si rash-ul in forma de fluture.

Complicatii

Un status inflamator cronic prelungit poate afecta, pe termen lung, buna functionare a organismului si poate determina aparitia anumitor complicatii. In functie de sistemul afectat, acestea pot fi:

  • Cardiovasculare – miocardita, pericardita, cresterea riscului de aparitie a evenimentelor cardiovasculare pe viitor, vasculita (inflamatia vaselor de sange), probleme de coagulare;
  • Neurologice – tulburari de vedere, memorie si comportament, accidente vasculare cerebrale, crize convulsive;
  • Pulmonare – inflamatia prelungita creste susceptibilitatea aparitiei pneumoniilor, precum si a altor infectii respiratorii;
  • Renale – complicatiile la acest nivel reprezinta un semnal de alarma, intrucat pot conduce la insuficienta renala si, in cazuri grave, chiar la deces (decesul din lupus este datorat complicatiilor renale);
  • Altele – inflamatia cauzata de boala lupus creste riscul aparitiei infectiilor, distructiei structurilor osoase, cancerului si predispune la complicatii in timpul sarcinii.

Etape de diagnostic

Din cauza faptului ca nu exista un tablou clinic evident si specific in boala lupus, diagnosticul este unul destul de dificil si necesita parcurgerea mai multor etape, pana la stabilirea unui diagnostic de certitudine. Astfel, prima etapa consta in preluarea unui istoric medical si completarea acestuia cu un examen fizic complet. Medicii suspecteaza lupusul in principal pe baza simptomelor si semnelor unei persoane, manifestari clinice decelate in timpul unei examinari fizice amanuntite, in special la o femeie tanara.

In plus fata de istoricul medical si examenul fizic, urmatoarele etape includ investigatii paraclinice si invazive. Acestea sunt:

  1. Teste de laborator – hemoleucograma completa, VSH (viteza de sedimentare a hematiilor, un bun marker inflamator), PCR (proteina C reactiva), complement (face parte din sistemul imunitar), markeri hepatici (enzime hepatice) si renali (uree si creatinina), sumar de urina, electroforeza, anticorpi antinucleari (ANA); Anticorpii anti-nucleari (ANA) – sunt pozitivi la 90-95% din pacienții cu LES. Cu toate acestea, pot fi pozitivi si la cei cu alte boli autoimune. De aceea, in cazul in care testarea lor este pozitiva, se pot analiza si alti autoanticorpi specifici; Anticorpii anti-Sm (anticorp anti-Smith) – sunt identificati numai la cei cu lupus eritematos sistemic; Anticorpii anti-ADN dublu catenar (anti-ADNdc) – constituie un test de referinta pentru LES activ. Exista, de asemenea, mai multe teste de  autoanticorpi, care pot fi recomandate de medic.
  2. Teste imagistice – radiografie toracica, ecocardiografie;
  3. Biopsie – folosita in special in cazul complicatiilor renale, cu scopul identificarii tipului de patologie renala, cauzata de inflamatia din boala lupus.
Lupus analize

Tratament 

Lupusul este o boala cronica, avand manifestari clinice care pot varia in intensitate de-a lungul timpului, dar care nu dispar complet niciodata. Scopul tratamentelor disponibile la momentul actual este sa scada nivelul inflamatiei produse si, implicit, sa usureze simptomatologia si sa reduca sansele aparitiei complicatiilor. Astfel, optiunile terapeutice se implementeaza cu scopul imbunatatirii calitatii vietii.

Administrarea tratamentului se realizeaza tinand cont de anumite variabile: gradul de severitate al simptomatologiei, prezenta sau absenta complicatiilor, varsta, organul/organele afectate, schema terapeutica din antecedent, starea de sanatate per total, istoricul medical personal patologic, balanta dintre riscuri si beneficii.

Ulterior, impreuna cu medicul curant, se alege schema optima, adaptata nevoilor fiecarei persoane in parte. O schema terapeutica poate sa includa:

  • Antiinflamatoare nesteroidiene (ex: ibuprofenul) – reprezinta un tratament la indemana, usor de administrat, eficient asupra inflamatiei generate de lupus, precum si asupra durerilor si febrei;
  • Antiinflamatoare steroidiene (ex: prednisonul) – corticosteroizii sunt foarte buni antiinflamatori, in special in doze mari, in cazurile severe sau complicate, dar vin cu efecte adverse pronuntate;
  • Antimalarice (ex: hidroxiclorochina) – s-a dovedit ca hidroxiclorochina are un bun efect de reducere a puseurilor inflamatorii din cadrul bolii lupus, in special in cazul afectarii cerebrale si/sau renale;
  • Imunosupresoare (ex: azatioprina) – utile in lupus, intrucat reduc activitatea sistemului imun si scad sansele de aparitie a complicatiilor;
  • Tratamentul biologic (ex: belimumab) – folosit pentru reducerea simptomatologiei, in special in cazul pacientilor la care schema terapeutica de baza nu a functionat.

Planul de tratament poate fi modificat pe parcurs, in cazul in care simptomatologia nu este suficient ameliorata si/sau puseurile nu incep sa isi reduca din frecventa. O buna relatie intre medic si pacient trebuie mentinuta pe tot parcursul tratamentului, pentru a putea ajusta dozele si a schimba schema terapeutica, daca este nevoie. De asemenea, sunt necesare controale medicale periodice, intrucat lupusul este o boala cronica ce necesita o urmarire atenta, cu scopul evaluarii evolutiei si prevenirii aparitiei complicatiilor.

Astfel, boala lupus este o afectiune cronica autoimuna, ce nu poate fi vindecata, dar care poate fi gestionata. Identificarea unei scheme terapeutice optime, respectarea periodicitatii controalelor medicale si adoptarea unui stil de viata sanatos pot influenta pozitiv evolutia bolii, prin ameliorarea simptomatologiei si prevenirea aparitiei complicatiilor nedorite, astfel oferind un decurs normal al activitatilor de zi cu zi si o stare de bine per total. 

Sursa foto: Shutterstock

Bibliografie:

  1. Boala Lupus. Generalitati https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/lupus/symptoms-causes/syc-20365789
  2. Diagnostic si tratament https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/lupus/diagnosis-treatment/drc-20365790
  3. Ce este lupusul? https://www.lupus.org/resources/what-is-lupus
  4. Lupusul https://www.nhs.uk/conditions/lupus/
  5. Lupusul https://medlineplus.gov/lupus.html
  6. Lupusul eritematos sistemic https://my.clevelandclinic.org/health/diseases/4875-lupus
Categories
Articol medical

Zona zoster - simptome, complicatii, tratament

Herpesul zoster, cunoscut si sub numele de zona zoster, este o infectie virala, cauzata de contaminarea, in antecedente, cu virusul varicelo-zosterian si reactivarea acestuia din stadiul sau dormant. Infectia este identificabila prin eruptiile dureroase specifice, sub forma unor vezicule cu lichid, situate oriunde la nivelul corpului, si care corespund traiectului unui nerv. Afla, in cele ce urmeaza, de ce apare acest tip de afectiune, care este simptomatologia specifica, in ce mod se poate diagnostica si ce optiuni terapeutice sunt disponibile.

  • Cauzele aparitiei zonei zoster
  • Factori de risc
  • Cai de transmitere si contagiozitate
  • Semne si simptome
  • Complicatii
  • Etape de diagnostic
  • Tratament
  • Prognostic si metode de preventie

Cauzele aparitiei zonei zoster

Zona zoster se dezvolta in urma unei reactivari a virusului varicelo-zosterian. Acest tip de virus herpetic este, inainte de toate, responsabil pentru aparitia varicelei. In urma vindecarii formei clinice active a varicelei, virusul nu dispare din corp, ci trece intr-o stare inactiva (dormanta), migrand la nivelul sistemului nervos (mai precis, al radacinilor dorsale ale maduvei spinarii). De aici, in cazul reactivarii, virusul traverseaza tecile nervoase si ajunge la nivelul pielii (corespunzator fibrelor nervoase afectate), unde se pot observa veziculele specifice.

Motivul reactivarii virusului din stadiul sau dormant nu a fost complet elucidat, pana la momentul actual. Totusi, cauza cea mai probabila este reprezentata de imunitatea scazuta, mai ales in combinatie cu inaintarea in varsta. Astfel, zona zoster este o afectiune prezenta mai mult in randul varstnicilor, in timp ce varicela este intalnita predominant la copii.

Factori de risc

Primul factor de risc cert, in aparitia herpesului zoster, este reprezentat de istoricul de varicela in antecedentele personale patologice. Zona zoster nu poate aparea daca nu a existat varicela in trecut, insa exista persoane care au dezvoltat aceasta boala in trecut si virusul a ramas toata viata in stare dormanta. In plus, fata de istoricul personal de varicela, au fost identificati si alti factori de risc posibili:

  • Varsta – de obicei, zona zoster nu se intalneste la persoane mai tinere de 50 de ani, intrucat riscul aparitiei creste odata cu varsta;
  • Imunosupresia generata de anumite afectiuni – statusul de purtator HIV si cancerul sunt cunoscute ca boli ce cauzeaza imunosupresie, fapt care creste probabilitatea dezvoltarii herpesului zoster;
  • In urma tratamentului medicamentos – anumite terapii, printre care consumul indelungat de antiinflamatoare steroidiene (corticosteroizi) si administrarea citostaticelor, determina reducerea capacitatii de operare a sistemului imun, deci cresterea susceptibilitatii reintrarii virusului varicelo-zosterian in faza lui activa;
  • Stresul excesiv – reprezinta un factor de risc clasic, in aparitia Zonei Zoster, considerand multitudinea de factori stresanti la care o persoana se expune in fiecare zi.

Cai de transmitere si contagiozitate

Dat fiind ca virusul care cauzeaza zona zoster este acelasi cu cel care a cauzat varicela, respectiv virusul varicelo-zosterian, momentul contactului cu virusul se petrece inaintea aparitiei varicelei. Atunci, gradul de contagiozitate este extrem de mare, caile de transmitere fiind reprezentate de contactul direct intre persoane (mai ales atingerea veziculelor), prin aerosoli si prin secretii respiratorii.

In cazul aparitiei zonei zoster, contagiozitatea este mai scazuta decat in cel al varicelei. Cu toate ca zona zoster este contagioasa, transmiterea ei nu se poate face direct, astfel ca o persoana care nu are virusul in corp si care ia contact cu o alta persoana ce are un herpes zoster activ va dezvolta varicela si, abia mai tarziu in viata, aceasta va putea dezvolta si zona zoster. Pentru cineva care a trecut deja prin varicela, zona zoster nu este contagioasa, deci nu se poate spune ca o zona zoster activa poate cauza tot un herpes zoster, la contactul cu o persoana cu imunitate oferita de varicela.

Transmiterea infectiei apare atunci cand incep sa se formeze veziculele cu lichid, care este extrem de contagios. Riscul poate fi semnificativ scazut, in cazul acoperirii acestor vezicule si evitarii contactului dintre ele si obiectele de uz comun.

Semne si simptome

Manifestarile clinice ale zonei zoster sunt evidentiabile, in general, doar intr-o parte a corpului sau fetei (pe partea stanga sau pe cea dreapta). Printre acestea, se afla:

  • Veziculele cu lichid – acestea se pot sparge, caz in care, din cauza gradului de virulenta al lichidului, creste semnificativ nivelul de contagiozitate;
  • Eritemul (roseata), care precede aparitia veziculelor;
  • Durerea intensa la nivelul zonei afectate;
  • Senzatia de arsura, amorteala si sensibilitate crescuta;
  • Mancarimile;
Zona zoster transmitere
  • Alte manifestari mai putin intalnite – oboseala marcata, febra, dureri de cap, fotofobie (sensibilitate exagerata la lumina).

Ordinea in care survin aceste manifestari este destul de sugestiva. In prima faza, apar sensibilitatea si senzatia de mancarime si durere. Apoi, apare eritemul, urmat, la cateva zile, de eruptia propriu zisa, cu dezvoltarea veziculelor. 

Complicatii

Cea mai intalnita complicatie, in cazul zonei zoster, este reprezentata de nevralgia postherpetica, o durere cronica, aparuta ca urmare a degenerarii fibrelor nervoase ale zonei afectate si transmiterea unor semnale exagerate, drept consecinta.

In functie de localizarea pe corp a zonei afectate, mai precis, in functie de fibrele nervoase implicate, corespunzatoare acelei zone, pot exista anumite manifestari de tip neurologic: encefalita, parestezii sau chiar paralizii, precum si pierderea echilibrului sau tulburari de auz. In cazul unei zone zoster aflate in apropierea ochilor, pot interveni infectii oculare si, in cazurile grave, pierderea vederii.

Zona zoster simptome

O alta complicatie posibila este reprezentata de suprainfectarea bacteriana a veziculelor, cu aparitia infectiilor cutanate.

Etape de diagnostic

Tratament pentru zona zoster

Diagnosticul zonei zoster nu este unul extrem de complex, intrucat investigatiile imagistice si de laborator nu aduc informatii suplimentare. Astfel, etapele de diagnostic de baza sunt reprezentate de istoricul medical al pacientului si de examenul fizic local.

In cadrul istoricului medical, se pune accentul pe antecedentele personale patologice, cu scopul identificarii unei infectii cu virusul varicelo-zosterian. De asemenea, se va urmari cursul manifestarilor clinice si se va stabili ordinea aparitiei semnelor si simptomelor.

Examenul fizic local este bazat, in mare parte, pe inspectia zonei afectate. Astfel, se va stabili daca aceasta respecta caracteristicile zonei zoster: daca este situata doar pe o parte a corpului, la nivelul bandei cutanate corespunzatoare ariei de inervare a unui nerv spinal sau cranian (denumita dermatom), care este aspectul veziculelor, precum si daca este prezenta durerea (de obicei lancinanta) sau eritemul.

Daca, totusi, aspectul vizual nu este unul sugestiv si istoricul medical nu poate completa examenul fizic, pentru a pune un diagnostic de certitudine, se poate opta pentru prelevarea unor probe de sange si/sau din lichidul vezicular si trimiterea lor catre un laborator specializat, care poate identifica prezenta virusului varicelo-zosterian.

Despre zona zoster

Tratament

Dat fiind faptul ca aceasta afectiune reprezinta o reactivare a virusului varicelo-zosterian dormant, deja existent in organism, nu exista un tratament care poate vindeca zona zoster. In general, herpesul zoster trece de la sine, intr-un interval cuprins intre doua si sase saptamani.

Totusi, sunt disponibile anumite optiuni terapeutice, care pot ajuta la gestionarea simptomatologiei neplacute si pot scadea gradul de disconfort creat, mai ales daca sunt administrate in primele 72 ore de la debutul eruptiei veziculare. De prima intentie sunt antiviralele:

  • Aciclovir;
  • Famciclovir;
  • Valaciclovir.

In cazul in care durerea nu cedeaza sau nu se reduce suficient la administrarea de antivirale, se poate opta pentru administrarea unor preparate care ajuta la calmarea durerilor din zona zoster. Acestea pot include:

  • Paracetamol;
  • Antiinflamatoare nesteroidiene (ex: ibuprofen);
  • Antiinflamatoare steroidiene – sub forma injectabila;
  • Anestezice – sub forma injectabila sau topica (creme, geluri, spray-uri, plasturi);
  • Opioide (ex: codeina);
  • Antidepresive triciclice (ex: amitriptilina);
  • Anticonvulsivante (ex: gabapentina);
  • Plasturi ce contin capsaicina.

In cazul nevralgiei post-herpetice, tratamentul este unul mult mai intens decat cel al zonei zoster clasice, din cauza severitatii durerii si duratei prelungite a acesteia.

Ca metode de tratament mai putin medicale (non-farmacologice), s-au dovedit a fi utile compresele umede si baile calde, in care se adauga ovaz. Acestea se considera ca ajuta la calmarea senzatiei de iritatie, precum si la reducerea mancarimilor (ovazul).

Prognostic si metode de preventie

In afara cazului in care survin diferite complicatii, fapt ce poate prelungi perioada activa a zonei zoster, boala se remite in decursul catorva saptamani si nu cauzeaza sechele pe termen lung. Chiar si in cazul in care zona zoster survine in sarcina, copilul nu are de suferit de pe urma reactivarii infectiei la mama.

In incercarea de a nu dezvolta zona zoster in cursul vietii, vaccinarea ramane metoda de preventie cea mai eficienta. Pentru persoanele care nu au fost infectate cu virusul varicelo-zosterian, indiferent de categoria de varsta (copii, adolescenti sau adulti), se recomanda administrarea in doua doze a vaccinului varicelic. Cu ajutorul datelor obtinute, se crede ca acest vaccin previne atat dezvoltarea varicelei propriu zise, cat si a zonei zoster.

In cazul persoanelor care au trecut deja prin varicela si la care virusul varicelo-zosterian se afla intr-un stadiu dormant, exista doua tipuri de vaccin (Shingrix si Zostavax), aprobate in SUA de catre CDC (Centers for Disease Control and Prevention) si FDA (Food and Drug Administration) si in Europa de catre EMA (European Medicine Agency). Acestea au fost dovedite ca fiind eficiente impotriva aparitiei zonei zoster. Se recomanda persoanelor peste 50 ani (Shingrix) si peste 60 de ani (Zostavax) si au efecte adverse minime.

In plus fata de vaccinare, este important de retinut modul de transmisie al infectiei cu virusul varicelo-zosterian. Astfel, trebuie evitat contactul apropiat cu persoane care prezinta deja vezicule specifice zonei zoster. In plus, in cazul lipsei varicelei din istoricul personal patologic, este important de evitat contactul si cu persoanele care au varicela (in forma activa a bolii).

Astfel, zona zoster reprezinta o afectiune care nu este la fel de comuna precum varicela, dar care poate aparea in cazul in care virusul varicelo-zosterian este prezent in corp in starea lui dormanta. Cu toate ca zona zoster nu se poate vindeca, in cazul aparitiei manifestarilor clinice specifice, exista tratamente care pot reduce severitatea durerii si pot ameliora disconfortul astfel creat, in timp ce afectiunea isi urmeaza cursul firesc si evolueaza catre disparitia manifestarilor clinice.

Sursa foto: Shutterstock

Bibliografie:

  1. Generalitati https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/shingles/symptoms-causes/syc-20353054
  2. Diagnostic si tratament https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/shingles/diagnosis-treatment/drc-20353060
  3. Herpes Zoster https://www.cdc.gov/shingles/index.html
  4. Herpes Zoster https://emedicine.medscape.com/article/1132465-overview
  5. Zona Zoster https://my.clevelandclinic.org/health/diseases/11036-shingles
  6. Zona Zoster https://www.nhs.uk/conditions/shingles/
Categories
Articol medical

Apendicita acuta - simptome, diagnostic, tratament

Apendicita acuta reprezinta inflamatia apendicelui. Acesta este o formatiune situata la jonctiunea intre intestinul subtire si intestinul gros, cu o forma asemanatoare unui deget de manusa, cu o dimensiune medie de 7-8 cm si situat, de regula, in zona abdominala infero-laterala dreapta (fosa iliaca dreapta). Inflamatia lui se traduce printr-o durere de intensitate mare, care incepe in locul in care acesta se situeaza, iar apoi se poate extinde la nivelul intregului abdomen si pot aparea diferite complicatii. Afla, in cele ce urmeaza, de ce apare apendicita acuta, cum se manifesta, care sunt etapele de diagnostic si cum se poate trata.  

  • Cauzele aparitiei apendicitei acute
  • Factori de risc
  • Simptomatologia apendicitei acute
  • Complicatii
  • Etape de diagnostic
  • Tratamentul apendicitei acute
  • Prognostic

Cauzele aparitiei apendicitei acute

Cu toate ca o cauza exacta pentru care se produce inflamatia apendicelui nu a putut fi decelata pana la momentul actual, exista anumite cauze posibile care pot influenta procesul inflamator.

Se considera ca cea mai importanta cauza este obstructia lumenului apendicelui (spatiul liber din interiorul sau cu aspect de cavitate). Aceasta poate aparea in urma invadarii lumenului cu materii fecale, hiperplaziei limfoide (marirea ganglionilor de proximitate) in urma infectiilor bacteriene si parazitare, si a neoplasmelor. In timp, obstructia creste presiunea din interiorul apendicelui si, eventual, conduce la comprimarea vaselor de sange din peretii apendicelui. Ischemia tesutului si aparitia inflamatiei pot conduce la dezvoltarea, in cazul lipsei tratamentului, a unei necroze de perete, cu urmari precum perforatie si peritonita.

O alta cauza de obstructie, mai putin intalnita, dar posibila, o reprezinta traumatismul abdominal.

Factori de risc

Dat fiind ca apendicita este o afectiune foarte des intalnita, care poate aparea la orice varsta, aproape oricine o poate dezvolta intr-un anumit moment al vietii. Totusi, se considera ca incidenta maxima se afla in intervalul de varsta 10-20 de ani. Prin urmare, varsta tanara poate fi clasificata ca fiind un factor de risc.

Simptomatologia apendicitei acute

Manifestarile clinice din apendicita acuta sunt destul de rasunatoare, mai ales din cauza intensitatii durerii (primul si principalul simptom). Aceasta durere, numita uneori si colica apendiculara, debuteaza, in general, in fosa iliaca dreapta (abdomenul lateral, inferior) si se poate extinde, cuprinzand intregul abdomen. Uneori, durerea poate incepe central si sa iradieze in zona apendicelui.

Apendicita acuta plan de ingrijire

Un apendice inflamat poate determina, pe langa durerea din fosa iliaca dreapta, o gama variata de simptome. Printre ele se afla:

  • Starea de rau generalizata;
  • Greata;
  • Febra;
  • Accentuarea intensitatii durerii in timpul tusei sau mersului;
  • Constipatia, diareea sau alternanta lor;
  • Flatulenta;
  • Balonarea;
  • Lipsa apetitului.

In functie de varsta la care survine apendicita acuta si de statusul fiziologic de la momentul respectiv, simptomele pot varia. Astfel, durerea poate avea o intensitate diferita de la o persoana la alta, precum si o localizare distincta. Aceste aspecte sunt evidente, in general, in apendicita prezenta la copii si in cea din timpul sarcinii.

Complicatii

In cazul in care apendicita este lasata netratata, aceasta poate evolua cu ruperea apendicelui (apendicita cu perforatie) si, ca o consecinta, cu raspandirea infectiei locale catre alte zone ale cavitatii abdominale. Exista mai multe consecinte care apar ca urmare a propagarii infectiei:

  • Peritonita – este o complicatie severa, amenintatoare de viata, care necesita tratament chirurgical imediat, cu scopul extirparii apendicelui (apendicectomie) si evacuarii infectiei din cavitatea peritoneala (cavitatea virtuala a abdomenului);
  • Abcesul apendicular – reprezinta o colectie de puroi, bine delimitata, care necesita evacuare rapida, pentru a evita ruperea peretelui abcesului si raspandirea infectiei in cavitatea peritoneala;
  • Sepsisul – in unele cazuri, infectia bacteriana de la nivel apendicular poate patrunde in circulatia sangvina si poate determina aparitia septicemiei (infectie generalizata).

Etape de diagnostic

Diagnosticul consta in efectuarea anamnezei pacientului, care include istoricul evolutiei simptomatologiei acestuia , precum si in efectuarea unui examen fizic local si general. In cadrul acestuia din urma, se va aprecia daca exista rigiditate abdominala (semn de peritonita), se va aplica presiune asupra mai multor zone ale abdomenului (cu focus pe fosa iliaca dreapta) si se va stabili in ce punct si in ce circumstante apare durerea.

Uneori, manifestarile clinice prezente in apendicita acuta pot fi specifice, chiar evidente. In acest caz, diagnosticul este unul facil si complicatiile se pot evita sau trata rapid. Alteori, simptomele pot fi nespecifice, astfel ca este necesar sa se parcurga mai multe etape de diagnostic, pentru a se putea stabili cu certitudine daca patologia este o apendicita acuta.

Astfel, investigatiile suplimentare pot include:

  1. Teste de sange – se stabileste prezenta infectiei prin evaluarea numarului de leucocite (globule albe) din sange;
  2. Teste de urina – se folosesc in cadrul diagnosticului diferential, pentru a elimina o posibila infectie urinara;
  3. Test de sarcina – in cazul femeilor, fiind util tot pentru diagnosticul diferential;
  4. Ecografie abdominala – apreciaza starea organelor cavitatii abdominale;
  5. CT si RMN – teste imagistice de inalta precizie, folosite pentru a obtine imagini detaliate, cu scopul decelarii unor modificari de structura. 
Apendicita acuta simptome

Tratamentul apendicitei acute

In general, tratamentul de electie al apendicitei acute este cel chirurgical. Acest fapt se datoreaza riscului complicatiilor care pot aparea, ca urmare a perforatiei apendicelui si raspandirii infectiei la nivelul cavitatii peritoneale.

Procedura poarta numele de apendicectomie si presupune extirparea completa a apendicelui. Metoda preferata este cea laparoscopica, datorita eficientei procedurii, minimizarii suprafetei de tesut lezat chirurgical, precum si recuperarii rapide. Totusi, in cazul in care apendicele a fost deja perforat si infectia s-a extins, se opteaza pentru interventia chirurgicala clasica, cu deschiderea cavitatii abdominale, care are scopul evacuarii oricaror urme de infectie propagata.

Prognostic

Durata si usurinta recuperarii dupa o operatie de apendicita acuta se afla in stransa legatura cu tipul de procedura chirurgicala aplicata (laparoscopie versus abdomen deschis), precum si cu prezenta sau nu a perforatiei si disiparii infectiei. Astfel, in cazul laparoscopiei, reluarea activitatilor se poate face dupa un interval de 24 de ore. Dupa operatia clasica, prin incizie abdominala si deschidere, recuperarea poate dura pana la trei saptamani. In cazul in care s-a produs peritonita, este nevoie de tratament antibiotic prelungit, deci recuperarea completa va surveni dupa aproximativ sase saptamani.

Astfel, apendicita acuta reprezinta o patologie care nu trebuie tratata cu superficialitate, dat fiind ca poate prezenta complicatii severe. Totusi, cu ajutorul unui diagnostic bine realizat si al unei interventii chirurgicale rapide, recuperarea este una completa si activitatile de zi cu zi se vor putea relua intr-un interval de timp scurt.

Sursa foto: Shutterstock

Bibliografie:

  1. Apendicita https://www.nhs.uk/conditions/appendicitis/
  2. Apendicita https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/appendicitis/symptoms-causes/syc-20369543
  3. Apendicita https://emedicine.medscape.com/article/773895-overview
  4. Generalitati https://my.clevelandclinic.org/health/diseases/8095-appendicitis
  5. Simptome https://www.nhs.uk/conditions/appendicitis/symptoms/
  6. Diagnostic https://www.nhs.uk/conditions/appendicitis/diagnosis/
  7. Diagnostic si tratament https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/appendicitis/diagnosis-treatment/drc-20369549
  8. Tratament https://www.nhs.uk/conditions/appendicitis/treatment/
  9. Complicatii https://www.nhs.uk/conditions/appendicitis/complications/
Categories
Articol medical

Steatoza hepatica (ficatul gras)

Steatoza hepatica, numita popular si boala ficatului gras de cauza alcoolica sau non-alcoolica, reprezinta o afectiune a ficatului, care consta intr-o acumulare anormală a anumitor grăsimi (trigliceride) în interiorul celulelor hepatice si care poate aparea in urma consumului excesiv de grasimi, zahar sau de alcool, manifestata prin afectarea structurii si functiei hepatice. Aceasta boala este tratabila si cursul ei poate fi reversibil. Totusi, in lipsa monitorizarii evolutiei, poate determina aparitia unor complicatii. Afla, in cele ce urmeaza, care sunt factorii de risc ai steatozei hepatice, ce simptomatologie prezinta, cum se poate diagnostica si ce optiuni terapeutice exista.

  • Cand si de ce apare steatoza hepatica
  • Tipurile de ficat gras
  • Factori de risc
  • Simptomatologia in steatoza hepatica
  • Diagnostic
  • Tratament
  • Preventia steatozei hepatice

Cand si de ce apare steatoza hepatica

Steatoza hepatica, de cauza alcoolica, dar si non-alcoolica, apare ca o consecinta a mai multor factori.

Se considera ca principalul motiv pentru care apare ficatul gras este obezitatea, intrucat reprezinta o expresie a unui consum excesiv de zahar si lipide. Atunci cand ficatul are o cantitate de lipide ce depaseste 5% din masa lui, se poate pune diagnosticul de ficat gras. In cazul steatozei alcoolice, cauza principala o reprezinta, in mod evident, un consum excesiv de bauturi alcoolice.

Pe langa obezitate si un consum excesiv de alcool, exista si alte cauze care pot determina aparitia ficatului gras:

  • Cauze ce tin de nutritie – malnutritia (cu aport extrem de scazut de proteine), nutritia parenterala, operatia de by-pass gastric, slabitul brusc si excesiv;
  • Hiperlipidemia – nivelul crescut al lipidelor in sange;
  • Diabetul tip II;
  • Sindromul metabolic – rezistenta la insulina, hipertensiunea si hiperlipidemia;
  • Factorii genetici;
  • Reactiile adverse medicamentoase;
  • Toxine.

Tipurile de ficat gras

Steatoza hepatica (ficatul gras) se imparte, in functie de cauza/cauzele declansatoare, in doua mari categorii:

  • Steatoza hepatica alcoolica;
  • Steatoza hepatica non-alcoolica.

Steatoza hepatica alcoolica

Apare in urma unui consum excesiv (in general acut) de alcool. Ficatul are, printre multiplele functii metabolice pe care le indeplineste in organism, si rolul de a procesa molecula de alcool, pentru a putea fi eliminata din circulatie. Totusi, in acest proces de dezintegrare a moleculei de alcool, se formeaza anumiti compusi daunatori lui. In cazul unui consum excesiv de alcool, mai ales al unuia prelungit, structura si functiile ficatului incep sa se altereze, iar steatoza poate evolua cu hepatita alcoolica si, mai tarziu, cu ciroza.

Steatoza hepatica non-alcoolica

Se imparte in doua grupe:

  • Ficatul gras non-alcoolic -reprezinta faza necomplicata, de acumulare a trigliceridelor in celula hepatica. – fara inflamatie si distructie celulara, fiind prezent doar surplusul de lipide;
  • Steatohepatita non-alcoolica – este prezenta o inflamatie pronuntata, care determina alterarea structurala a celulelor hepatice si care, in timp, poate evolua cu aparitia fibrozei, cirozei si carcinomului hepatic.

Factori de risc

Chiar si in cazul evidentierii cauzelor pentru care se dezvolta ficatul gras, exista anumiti factori care pot creste probabilitatea aparitiei steatozei la unele categorii de persoane. Printre acesti factori intalnim:

  • Varsta inaintata;
  • Menopauza – in cazul femeilor;
  • Indicele taliei marit;
  • Hipercolesterolemia si hipertrigliceridemia – colesterolul si trigliceridele crescute in sange;
  • Apneea in somn – blocarea  periodica si temporara a cailor aeriene in timpul somnului;
  • Hipotiroidismul si hipopituitarismul;
  • Sindromul ovarului polichistic.

Simptomatologia in steatoza hepatica

O mare parte din persoanele care au steatoza hepatica nu prezinta niciun simptom (sunt asimptomatice) pentru o perioada indelungata de timp. Uneori, primele simptome incep sa apara abia cand boala a progresat catre stadiul de ciroza. Totusi, cand sunt prezente manifestarile clinice, ele pot include:

  • Durere abdominala in hipocondrul drept (zona abdominala situata sub rebordul costal  drept), insotita de disconfort si explicabila datorita maririi de volum a ficatului (hepatomegalie);
Simptome ficat gras
  • Senzatie de plenitudine (satietate);
  • Greata;
  • Lipsa apetitului;
  • Oboseala;
  • Manifestari specifice cirozei – ascita (acumulare de lichid in cavitatea abdominala), coloratie galbena a tegumentelor, splina marita de volum, aparitia unei circulatii venoase vizibile la nivelul abdominal superficial, coloratia in rosu a palmelor.

Diagnostic

Exista mai multe modalitati prin care se poate identifica prezenta unei steatoze hepatice. In plus fata de un istoric medical complet si de un examen fizic al abdomenului, etapele suplimentare care orienteaza diagnosticul includ investigatii precum:

  1. Testele de sange – hemoleucograma, glicemia, enzimele hepatice, profilul lipidic, testele specifice hepatitei, testele pentru identificarea bolii celiace;
Cum tratam steatoza hepatica
  1. Ecografia abdominala si FibroScan (o ecografie speciala, care indica gradul de fibroza);
  2. CT si/sau RMN – extrem de utile in identificarea structurii unui ficat steatozic;
  3. Biopsia hepatica – determina cat de avansata este boala in momentul recoltarii.

In urma parcurgerii etapelor diagnostice, steatoza hepatica se poate incadra in unul din gradele de evolutie ale bolii. Acestea sunt:

  1. Steatoza hepatica grad 1 (ficat gras simplu, necomplicat) – cu acumulare de surplus lipidic la nivel hepatic;
  2. Steatoza hepatica grad 2 (steatohepatita sau inflamatia ficatului) – intervine procesul inflamator, care, in timp, determina afectarea celulara, atat structurala, cat si functionala;
  3. Steatoza hepatica grad 3 (fibroza) – inflamatia prelungita determina aparitia cicatricilor de vindecare a tesutului afectat, cu rigidizarea zonelor respective, dar cu functia hepatica inca pastrata;
  4. Steatoza hepatica grad 4 (ciroza) – este un stadiu avansat, ireversibil, cu o afectare pronuntata a celulelor hepatice, cu multiple cicatrici si cu pierderea functiei ficatului, urmand dezvoltarea, in timp, a cancerului hepatic.

Tratament

Nu a fost identificat un tratament medicamentos specific pentru steatoza hepatica, pana la momentul actual. In general, pierderea in greutate este cea mai utila metoda de combatere a ficatului gras.

Singurul obiectiv de tratament larg acceptat de medici este eliminarea cauzelor potentiale si a factorilor de risc. Un astfel de obiectiv, in cazul steatozei hepatice non-alcoolice, poate include intreruperea medicamentelor sau toxinelor, pierderea in greutate si tratamentul pentru dislipidemie sau tratamentul hiperglicemiei. Dovezile preliminare sugereaza ca tiazolidindionele si vitamina E pot ajuta la corectarea anomaliilor biochimice si histologice in steatoza hepatica nonalcoolica, dar nu imbunatatesc fibroza.  In cazul in care boala a ajuns deja la stadiul de ciroza, transplantul de ficat este metoda de electie pentru a restabili functia hepatica normala.

In cazul steatozei hepatice alcoolice, tratamentul vizeaza:

  • Abstinenta este pilonul principal al tratamentului previne deteriorarea ulterioară a bolilor hepatice legate de alcool și prelungeste, astfel, viata;
  • Ingrijirea de sustinere;
  • Corticosteroizi si nutritie enterala pentru hepatita alcoolica severa;
  • Uneori, transplant.

Preventia steatozei hepatice

Dat fiind ca primele trei grade ale steatozei sunt inca reversibile, pe langa evitarea riscului de aparitie a oricarei forme de ficat gras, metodele de preventie pot fi utile si in evitarea stadiului de ciroza. Cele mai utile masuri sunt:

  • Mentinerea unei greutati corporale optime – cu ajutorul unei diete echilibrate si al unui program regulat de exercitii fizice;
  • Evitarea, pe cat de mult posibil, a consumului de alcool (mai ales in mod excesiv);
  • Controlul diabetului;
  • Mentinerea lipidelor din sange in limite normale;
  • Adoptarea unor terapii alternative – studii recente au aratat ca suplimentarea cu vitamina E si consumul de cafea se asociaza cu un nivel scazut de afectare a celulelor hepatice.

Astfel, steatoza hepatica reprezinta o afectiune care poate trece neobservata o perioada indelungata de timp si care, depistata in timp util, este usor de tinut sub control. Cu ajutorul aplicarii metodelor de preventie, care sunt niste masuri generale, utile atat pentru o viata sanatoasa, cat si pentru o stare de bine per total, aceasta afectiune poate fi evitata sau, in cazul in care ea este deja prezenta, evolutia ei poate deveni una favorabila.

Sursa foto: Shutterstock

Bibliografie:

  1. Boala ficatului gras https://my.clevelandclinic.org/health/diseases/15831-fatty-liver-disease
  2. Ficatul gras non-alcoolic. Simptome https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/nonalcoholic-fatty-liver-disease/symptoms-causes/syc-20354567
  3. Ficatul gras non-alcoolic. Diagnostic si tratament https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/nonalcoholic-fatty-liver-disease/diagnosis-treatment/drc-20354573
  4. Ficatul gras non-alcoolic https://www.nhs.uk/conditions/non-alcoholic-fatty-liver-disease/
  5. Boala ficatului gras https://www.liver.ca/patients-caregivers/liver-diseases/fatty-liver-disease/
  6. Tipuri de ficat gras https://medlineplus.gov/fattyliverdisease.html
  7. Ficatul gras alcoolic https://my.clevelandclinic.org/departments/digestive/medical-professionals/hepatology/alcoholic-liver-disease
Categories
Articol medical

Articol medical

Pericolele verii pentru piele

Sfaturi despre cum sa evitam sau sa tratam cele mai des intalnite probleme pe timp de vara: arsurile solare, muscaturile de insecte, zgarieturile si juliturile

Vara este vremea vacantelor, a intalnirilor la gratar, a excursiilor la mare sau la munte. Indiferent unde va aflati, soarele va poate afecta pielea. Iata cateva sfaturi pentru a evita sau trata cele mai des intalnite probleme pe timp de vara.

Arsurile solare

Arsurile solare sunt, desigur, incomode. Mai mult, ele pot provoca imbatranire prematura si duce la cancer de piele. Cea mai buna abordare este de a limita expunerea la soare – in special intre orele 10 si 14, cand razele sunt extrem de puternice.

Iata cateva modalitati simple de a va proteja pielea de arsurile solare:

  • Aplicati cu generozitate crema de protectie solara in toate zonele in care pielea este expusa la soare cu aproximativ o jumatate de ora inainte de a iesi in aer liber. Alegeti o crema cu factor de protectie solara de cel putin 30.
  • reaplicati crema de protectie solara la fiecare 2 ore cat timp sunteti expusi la soare, dupa ce inotati sau daca transpirati.
  • Purtati o palarie cu boruri largi si ochelari de soare.
  • Folositi un balsam de buze cu factor de protectie de 30 sau mai mult.
  • Daca suferiti o arsura cauzata de soare, pentru ameliorarea disconfortului, faceti un dus sau o baie cu apa rece, apoi aplicati o crema hidratanta sau o crema cu cortizon.

Apelati imediat la un medic daca aveti urmatoarele:

  • Eruptii cutanate
  • Febra
  • Dureri intense
  • Umflarea fetei
  • portiune mare de piele arsa de soare

Apelati la serviciile de urgenta daca observati simptome de:

  • Deshidratare
  • Insolatie

Muscaturile de insecte

De la tantari la purici de nisip, insectele va pot strica distractia din timpul verii. Iata cum puteti evita sau reduce neplacerile cauzate de insecte:

Evitati zonele cu tufisuri si iarba inalta. Daca trebuie sa mergeti printr-o astfel de zona, purtati pantaloni lungi si bluza cu maneca lunga si acoperiti-va partea inferioara a pantalonilor cu sosetele.

Evitati sa purtati culori aprinse sau sa va dati cu parfum cand mergeti in aer liber.

Folositi spray antiinsecte cand mergeti in zone impadurite. Produsele ce contin dietiltoluamid sau icaridina ca ingrediente active ofera protectie pentru mai mult timp impotriva insectelor. Nu este recomandabil sa folositi aceste produse pe copii mai mici de 3 ani.

Conform studiilor,uleiul de eucalipt ofera protectie similara cu cea a produselor cu concentratii scazute de dietiltoluamid. Dietiltoluamidul protejeaza impotiva capuselor si tantarilor, iar icaridina si uleiul de eucalipt ofera protectie numai impotriva tantarilor. Inainte de utilizare, cititi cu atentie prospectul.

Faceti-va un obicei din a va controla sa nu aveti pe corp capuse sau muscaturi ale acestora dupa ce ati fost in aer liber. Daca ati fost muscat, tratati-va cat mai repede posibil. O compresa rece sau o punga de gheata vor ajuta la reducerea imflamarii.

Pentru ameliorarea muscaturilor de insecte care provoaca mancarime, folositi lotiuni calmante, creme eliberate fara prescriptie medicala cu cortizon sau antihistaminice.

Plantele otravitoare

Diverse plante precum iedera otravitoare sau sumacul otravitor pot cauza mancarime si iritatii. Reactia are loc atunci cand uleiul acestor plante intra in contact cu pielea.

Cea mai buna modalitate de a preveni o iritatie de acest gen este de a sti cum arata aceste plante si de a le evita. Daca totusi intrati in contact cu o astfel de planta, spalati-va imediat pielea cu apa calda. Asigurati-va ca va curatati si unghiile cu atentie pentru a nu raspandi uleiul in alte parti ale corpului si spalati-va hainele cu apa fierbinte pentru a elimina uleiul.

Cand masurile preventive nu functioneaza, urmati aceste sfaturi pentru atenuarea senzatiei de mancarime cauzata de plantele otravitoare:

  • Aplicati comprese reci pe piele.
  • Faceti o baie cu apa calduta folosind un produs de baie pe baza de ovaz sau adaugati o cana de bicarbonat cand pregatiti baia.
  • Folositi lotiuni calmante, creme cu hidrocortizon eliberate fara prescriptie medicala antihistaminice.

Consultati medicul daca aveti febra, eruptii cutanate care par infectate, eruptii cutanate severe sau daca eruptia apare la nivelul buzelor, ochilor, fetei sau zonei genitale.

Apelati 112 daca credeti ca aveti o reactie adversa grava.

Zgarieturile si juliturile

Aceste accidente se pot intampla in orice perioada a anului, dar cu precadere vara, cand petreceti timp afara. 

Pentru a le trata:

  • Folositi apa rece si sapun pentru a curata o zgarietura sau julitura superificala.
  • Pentru a opri sangerarea unei zgarieturi, folositi o bucata curata de material sau un tifon apasand ferm.
  • Daca zgarietura este intr-o zona unde nu se poate murdari, o puteti lasa neacoperita. In caz contrar, bandajati-o si schimbati plasturele in fiecare zi.
  • Pe masura ce se vindeca, se va forma o crusta. Nu incercati sa o desprindeti. Crusta va cadea atunci cand rana este vindecata.

Consultati medicul daca observati simptome de infectie ca:

  • Febra
  • Inflamatie
  • Sensibilitate
  • Puroi in rana

Solicitati ingrijiri medicale imediat pentru rani la nivelul fetei sau pentru rani adanci la nivelul pielii care sangereaza abundent.

De asemenea, consultati medicul daca nu ati facut de curand vaccinul antitetanos.

Sursa: http://www.webmd.com/allergies/summer-skin-hazards