Categorie: Articol medical

Varicela, regasita si sub denumirea populara de varsat de vant, reprezinta o boala infectioasa produsa de catre virusul varicelo-zosterian si usor de recunoscut dupa semnele sale specifice (eruptii cutanate veziculare, pruriginoase). Se intalneste cu preponderenta la copii, insa poate aparea la orice varsta. In lipsa vaccinarii anterioare, boala capata o forma severa, in special in cazul adultilor.

Citeste mai departe ce este varicela, din ce cauze apare, cum se transmite virusul varicelo-zosterian, prin ce simptomatologie se poate recunoaste varicela, precum si care sunt investigatiile necesare in scop diagnostic si optiunile terapeutice.

• Ce este varicela (varsat de vant)
• Cum se transmite varicela
• Tipuri (varicela la copii, varicela la adulti)
• Varicela semne si simptome. Complicatiile varicelei
• Etape de diagnostic
• Tratament si preventie varicela

Ce este varicela (varsat de vant)

Varicela este o boala contagioasa, de natura infectioasa, specifica adesea perioadei copilariei, dar posibil de regasit si mai tarziu evolutiv (ex: in adolescenta sau chiar in timpul vietii de adult).

De cele mai multe ori, varicela este o afectiune de severitate moderata si nu pune in pericol viata pacientului, astfel ca sub tratament exista o rezolutie ad integrum (restabilire a starii normale de sanatate).

Cu toate acestea, exista anumite categorii de pacienti predispusi la dezvoltarea unor tablouri clinice complexe sau chiar a unor complicatii nefaste (persoanele imunocompromise, unele persoane adulte si/sau nevaccinate).

Pentru a putea beneficia de protectie completa impotriva bolii simptomatice sau, cel putin, de o simptomatologie usoara, este intotdeauna important sa se realizeze profilaxia cu vaccin impotriva varicelei (vaccin varsat de vant) inca din primul an de viata.

Cauze. Cum se transmite varicela

Cauzele de aparitie ale varicelei sunt reprezentate de totalitatea modalitatilor prin care aceasta se poate transmite de la o persoana infectata la o persoana sanatoasa (in special nevaccinata). Prin urmare, transmiterea virusului varicelo-zosterian (transmiterea varicelei) se realizeaza prin doua metode principale:

• Pe cale respiratorie – prin intermediul picaturilor de aer numite picaturi Pflugge;
• Prin contact cu lichidul din vezicule – contact direct sau prin obiecte intermediare.

Varicela este o boala extrem de contagioasa, astfel ca aproximativ 90% din persoanele aflate in vecinatatea unui pacient pozitiv se vor infecta la randul lor. Acest procent poate scadea semnificativ in cazul unui grup de copii/adulti imunizati prin vaccinare.

Debutul varicelei reprezinta momentul aparitiei primelor semne de eruptie veziculara. Acesta se petrece la aproximativ doua saptamani de la contactul cu picaturile Pflugge sau cu lichidul vezicular al persoanei pozitive (perioada de incubatie varicela).

Contagiozitatea varicelei nu incepe decat la 1-2 zile inainte de debutul eruptiei si continua pana cand nicio leziune nu mai apare pe o durata de cel putin 24 de ore (cand e contagioasa varicela, in cat timp trece varicela). In aceasta fereastra de timp, este importanta izolarea pacientilor cu varsat de vant.

Odata vindecata varicela, virusul varicelo-zosterian persista intr-o forma inactiva la nivelul sistemului nervos (in ganglionii senzitivi). Mai tarziu in timpul vietii, sub actiunea unor factori declansatori (precum stresul), virusul poate reactiva o alta boala asemanatoare, numita Zona Zoster (varicela Zoster).

Tipuri (varicela la copii, varicela la adulti)

Varsatul de vant este o boala care, in general, nu beneficiaza de o clasificare in mai multe tipuri in functie de tabloul clinic si/sau evolutie (cum se manifesta varicela).

Totusi, se pot distinge tablouri clinice diferite ca diversitate si severitate, in functie de categoriile de varsta afectate: bebelusi (varicela la copii sub 1 an), copii mai mari si adolescenti, adulti.

1.   Varicela la bebelusi (varsatul de vant la bebelusi)

Bebelusii nevaccinati impotriva virusului varicelo-zosterian sunt mai predispusi la dezvoltarea atat a unor forme mai severe de varicela, cat si a unor complicatii ale acestei boli (ex: encefalita si meningita variceloasa).

Simptomatologia este clasica si, deci, extrem de sugestiva. In cazul bebelusilor vaccinati, manifestarile clinice sunt mult diminuate.

2.   Varicela la copii (varsatul de vant la copii)

La fel ca si in cazul bebelusilor, copiii nevaccinati pot prezenta un tablou clinic de o severitate pronuntata fata de cei imunizati. Cu toate acestea, formele de varicela intalnite in acest grup de varsta sunt preponderent usoare si moderate (varicela forma usoara).

Riscul pentru complicatii scade semnificativ odata cu apropierea de varsta de copil mare si adolescent.

3.   Varicela la adulti (varsatul de vant la adulti)

Spre deosebire de formele usoare si moderate specifice perioadei infantile, varicela este cunoscuta ca fiind o boala a copilariei severa in cazul adultilor.

Acest lucru este cauzat atat de manifestarile clinice mult mai pronuntate in randul adultilor, cat si de riscul aparitiei complicatiilor in categoriile de persoane vulnerabile (varicela pacienti imunocompromisi, varicela femei gravide/sarcina).

Varicela semne si simptome. Complicatiile varicele

Tabloul clinic (totalitatea semnelor si simptomelor) intalnit in varicela este unul extrem de sugestiv si orienteaza clinicianul catre o certitudine chiar si in absenta unor teste paraclinice suplimentare.

Primul simptom ce apare si anunta instalarea varsatului de vant este eruptia maculopapulara, veziculara, eritematoasa si pruriginoasa (cu mancarime si roseata). Aceasta trece prin mai multe faze evolutive ce pot indica stadiile bolii.

Cele trei stadii evolutive ale eruptiei sunt:

1. Stadiul 1 – In cadrul acestui stadiu evolutiv, se poate observa aparitia papulelor (proeminente de piele bine delimitate, de dimensiuni mici); acest stadiu persista pe parcursul a cateva zile.
2. Stadiul 2 – Odata cu stadiul 2, incep sa fie distinse vezicule cu lichid clar, ce se acumuleaza pe durata a aproximativ 24 de ore; ulterior, acestea se sparg si lichidul extrem de contagios este eliminat in exterior.
3. Stadiul 3 – In urma spargerii veziculelor si eliberarii lichidului clar din interior, leziunile incep sa capete cruste ce acopera veziculele golite.

Leziunile veziculare au proprietatea de a putea fi identificate oriunde pe corp, inclusiv la nivelul scalpului, pe mucoase (in cavitatea bucala, faringe, esofag), precum si la nivel genital.

De asemenea, pruritul (mancarimea) este un simptom extrem de puternic si, de multe ori, cel mai deranjant dintre toate manifestarile clinice. Este cruciala evitarea scarpinatului, intrucat pot aparea si persista extrem de usor cicatrici (varicela cicatrici permanente, semne de la varicela).

Alaturi de eruptia bine cunoscuta (si adesea simultan cu debutul ei), pot fi intalnite mai multe manifestari sistemice precum:

• Febra;
• Dureri de cap;
• Lipsa apetitului (inapetenta);
• Stare generala de oboseala si lipsa de energie.

Nu in ultimul rand, este important de retinut faptul ca simptomele au o ciclitate respectata pe parcursul evolutiei bolii (ex: episoadele febrile preced aparitia unor noi eruptii veziculare).

Complicatiile varicelei

Complicatiile varicelei reprezinta evenimente posibile, insa, din fericire, rar intalnite (in special in cazul copiilor sanatosi, vaccinati). Atunci cand sunt prezente, ele se regasesc cu preponderenta in cazul pacientilor sub 1 an si adultilor (imunocompromisi, gravide, batrani).

Exemple de complicatii ale varicelei includ:

• Infectii bacteriene secundare (varicela infectata/vezicule suprainfectate) – veziculele cu lichid sparte devin porti de intrare pentru patogeni precum bacteriile, fapt ce poate conduce la dezvoltarea unor infectii de piele;
• Pneumonia variceloasa – intrucat principala cale de transmitere este cea aeriana, prin intermediul particulelor Pflugge inspirate, o complicatie intalnita in cazul adolescentilor si adultilor este pneumonia variceloasa; simptomele asociate includ dispnee (respiratie insuficienta si ineficienta), tuse si dureri in piept;
• Encefalita variceloasa – complicatie observata cu preponderenta la pacientii nou-nascuti si cu varste foarte mici; este grava si trebuie instituit tratament cat mai curand pentru a evita aparitia altor complicatii legate de functionarea sistemului nervos central. Simptomele pot include: dureri de cap, febra, stari confuzionale, manifestari epileptice si alterarea starii de dispozitie;
• Hepatita (asociata varicelei) – se asociaza cu dureri abdominale, tegumente icterice, oboseala;
• Afectarea oculara (varicela la ochi) – varicela poate determina conjunctivita si/sau afectarea corneei; semnele si simptomele includ iritatie, roseata, prurit, secretii patologice, tulburari de vedere;
• Meningita variceloasa.

Investigatii. Etape de diagnostic

In majoritatea cazurilor, diagnosticul varicelei este unul pur clinic si nu necesita investigatii suplimentare. Totusi, atunci cand leziunile pot fi asemanatoare unor alte boli ale copilariei (ex: pojar/rujeola) si/sau atunci cand simptomatologia este severa, se poate recurge la adaugarea unor pasi suplimentari pana la atingerea unei certitudini.

Astfel, etapele diagnostice sunt urmatoarele:

1. Preluarea istoricului medical al pacientului si al familiei (anamneza) – se poate identifica un potential focar infectios si se pot formula recomandari cu privire la contactii nevaccinati din apropierea pacientului;
2. Efectuarea examenului clinic – concentrat asupra evaluarii leziunilor si confirmarii diagnosticului clinic al veziculelor cu lichid si a crustelor specifice;
3. Completarea cu teste de laborator (analize varicela) – acest pas nu este intotdeauna necesar; atunci cand se realizeaza, presupune prelevarea unor probe de sange (serologie/anticorpi varicela) si a unor tampoane din lichidul veziculelor (cu scopul realizarii unui test PCR si izolarii virusului).

Tratament si preventie varicela

Tratamentul in varicela difera atat in functie de varsta pacientului, cat si de tabloul clinic prezentat de acesta. Astfel, tratamentul varicelei la copii poate fi adesea reprezentat de recomandari cu privire la alimentatie (regim varicela), odihna, igiena (se face baie in varicela) si izolare (stat in casa la varicela). In cazurile severe se pot asocia mai multe linii de tratament.

Tratamentul varicelei la copii si persoane imunocompetente

In cazul copiilor si al pacientilor al caror organism poate lupta cu boala fara un mare efort si disconfort, se recomanda evitarea tratamentelor medicamentoase sau administrarea doar a celor simptomatice (ex: ibuprofen in varicela).

De asemenea, este important de stiut faptul ca un copil cu varicela, chiar daca prezinta vezicule si cruste, nu trebuie ferit de un stil de viata normal.

Dieta (alimentatie varicela) ramane aceeasi (cu mentiunea de a evita alimentele ce pot irita leziunile de la nivelul cavitatii bucale), iar copilul cu varicela poate iesi afara la aer (insa, trebuie izolat de alti copii nevaccinati/neinfectati in antecedente).

Nu in ultimul rand, nu este nevoie sa fie evitate baile, intrucat pot avea un efect chiar benefic de reducere a riscului suprainfectarii leziunilor.

Tratamentul varicelei la adulti si in cazurile severe

In situatiile in care manifestarile sunt severe si/sau este vorba despre un pacient sensibil, se poate administra tratament antiviral cu aciclovir, valaciclovir sau famciclovir.

Daca pacientul este susceptibil aparitiei complicatiilor de tip infectios si incep sa apara semne si simptome sugestive, se va incepe administrarea unui antibiotic. In rest, tratamentul simptomatic poate fi de tip analgezic si antiinflamator.

Preventie

Singura metoda de preventie eficienta, bine cercetata si testata si care nu presupune o izolare din colectivitate, pana la acest moment, este vaccinarea impotriva virusului varicelo-zosterian. Acest vaccin se face in doua doze, la distanta de 6 saptamani, incepand cu luna a 9-a de viata (deci, in primul an).

In concluzie, varicela este o boala infecto-contagioasa comuna, usor de recunoscut prin simptomatologia specifica. Se asociaza adesea cu forme usoare si moderate, insa poate fi sursa aparitiei unor complicatii nedorite. Vaccinarea este metoda cea mai eficienta de a ameliora severitatea cazurilor de varicela din lume.

Bibliografie:

Varicela https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/chickenpox/symptoms-causes/syc-20351282

Diagnostic si tratament https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/chickenpox/diagnosis-treatment/drc-20351287

Date varicela https://www.cdc.gov/chickenpox/about/symptoms.html

Despre varicela https://www.who.int/teams/health-product-policy-and-standards/standards-and-specifications/vaccine-standardization/varicella

Varsat de vant https://www.health.state.mn.us/diseases/varicella/chknpxfacts.html

Dermatita atopica este o patologie dermatologica cronica care se manifesta la nivelul pielii. Aceasta are o incidenta mai mare la copii decat la adulti, iar mecanismele prin care apare sunt multiple.

Dermatita nu este contagioasa, insa este important a-i acorda o atentie deosebita, deoarece scade calitatea vietii semnificativ, fiind pe locul 2 ca impact asupra desfasurarii activitatii cotidiene, dupa paralizia cerebrala infantila.

• Ce este dermatita atopica?
• Tipuri de dermatita la adulti
• Cauze dermatita atopica
• Cum arata dermatita?
• Simptome dermatita atopica la copii
• Diagnosticul dermatitei atopice
• Cum se trateaza dermatita?
• Regim alimentar dermatita atopica
• Complicatii ale dermatitei atopice
• Prevenirea dermatitei atopice

Ce este dermatita atopica?

Dermatita sau eczema este o boala inflamatorie cutanata. Evolutia acesteia este episodica, avand perioade cu episoade acute, dar si perioade de remisie. Femeile au un risc mai mare de a dezvolta dermatita atopica, dar aceste cauze nu se cunosc.

In cazul dermatitei atopice la copii, aceasta poate consta intr-un episod unic sau se poate croniciza. Cazurile de dermatita aparute sub varsta de 1 an au sanse mai mari de a nu recidiva. De asemenea, dermatita atopica la copii se remite, la varsta adulta simptomele specifice lipsind. Spre deosebire de aceasta, dermatita atopica la adulti recidiveaza, in functie de prezenta factorilor care o declanseaza.

Tipuri de dermatita la adulti

Dermatita se poate manifesta sub mai multe forme, fiecare avand particularitati diferite. Printre principalele tipuri de dermatita, in afara dermatitei atopice, sunt:

• dermatita de contact – semnele cutanate apar dupa contactul cu factorul declansator;
• dermatita de staza – data de insuficienta venoasa cronica;
• dermatita seboreica – caracterizata de eritem si scuame (zone de tegumente asemanatoare unor coji).

Ce inseamna piele atopica?

Pielea atopica are ca si particularitate aparitia unor manifestari specifice in prezenta anumitor factori. Astfel, la contactul tegumentului cu factorii declansatori apar simptome, precum:

• eritem (roseata);
• prurit (mancarime);
• inflamatie;
• tegumente uscate.

Cauze dermatita atopica

Cauzele aparitiei dermatitei nu sunt pe deplin cunoscute. La unele persoane pot fi depistati factorii care contribuie la declansarea acesteia. Insa, de cele mai multe, dermatita atopica este favorizata de multi factori, greu de identificat.

Riscul de a dezvolta dermatita atopica este mai crescut este la persoanele care prezinta:

• alergii;
• rinita alergica;
• astm;
• istoric de dermatita la membrii familiei;
• evenimente stresante;
• depresie;
• privare de somn.

Printre factorii de risc care determina aparitia dermatitei atopice se afla:

• unii hormoni;
• unele alimente;
• temperaturile extreme (prea rece sau prea cald);
• transpiratia excesiva;
• unele parfumuri;
• acarienii;
• stresul;
• anumite alimente (lapte, oua, arahide, fructe de mare).

In prezent, se estimeaza ca exista mai multe mecanisme prin care apare dermatita atopica. Dintre acestea fac parte:

• susceptibilitatea genetica;
• factori de mediu (fumatul, parfumuri, poluanti, toxine);
• disfunctii ale barierei cutanate – determina deshidratarea tegumentelor si aparitia proceselor inflamatorii;
• tulburari ale sistemului imunitar.

Cum arata dermatita?

Simptomatologia dermatitei atopice poate varia destul de mult la fiecare persoana. Cu toate acestea, printre principalele caracteristici ale dermatitei se afla:

• placi eritematoase (zone rosii);
• tegument uscat, ingrosat, cu scuame, cruste sau aspect de piele crapata;
• macule rosii violacee (pete);
• papule (zone cutanate iesite in relief);
• vezicule;
• piele sensibila – ca urmare a inflamatiei.

De asemenea, este important de mentionat ca o persoana diagnosticata cu dermatita atopica poate prezenta si simptome precum pruritul. Zonele preponderent afectate sunt:

• torace anterior si posterior;
• fata dorsala a mainilor si a picioarelor;
• membrul superior si inferior.

Simptome dermatita atopica la copii

La copii, dermatita atopica se poate manifesta la nivelul oricarei regiuni a organismului. Insa, apare mai des in zona:

• fetei;
• scalpului;

Aspectul leziunilor la copii sunt asemanatoare cu cele ale adultului. Cu toate acestea, copilul mai poate prezenta unele manifestari, precum:

• iritabilitate;
• plans des;
• tulburari de somn.

Cat dureaza dermatita atopica la bebelusi?

Aproximativ 20% dintre bebelusi vor dezvolta dermatita atopica. Majoritatea cazurilor prezinta simptome usoare sau moderate. Chiar si asa, consultul dermatologic este important, precum si respectarea tratamentului indicat de catre medic.

Manifestarile acute se remit in cateva zile daca se utilizeaza tratamentul optim. Insa, pot aparea si alte episoade de dermatita atopica pana la varsta de 5 ani. Dupa aceasta varsta, dermatita atopica se remite. Dar, unele studii afirma ca bebelusul va avea piele atopica si sensibilitate la diferiti factori din mediu.

Diagnosticul dermatitei atopice

Stabilirea diagnosticului de dermatita atopica se face de catre medicul dermatolog. In majoritatea situatiilor, medicul determina diagnosticul in functie de semnele si simptomele pacientului. Cu toate acestea, in unele situatii pot fi necesare investigatii suplimentare pentru a obtine informatii aditionale despre cauza bolii, dar si unele caracteristici ce pot contribui la recomandarea celui mai eficient tratament.

Dintre investigatiile ce pot fi indicate unui pacient cu dermatita atopica fac parte:

• analizele de sange uzuale (hemoleucograma);
• dozarea anticorpilor IgE – specifici pentru alergii;
• testele prick pentru determinarea factorilor alergeni.

Cum se trateaza dermatita?

In prezent, nu exista un tratament care sa vindece dermatita atopica. Insa, exista numeroase optiuni terapeutice care sa amelioreze simptomatologia si sa induca regresia afectiunii.

In cazurile usoare de dermatita atopica sunt indicate urmatoarele remedii:

• cremele emoliente;
• corticosteroizi topici.

In cazurile severe, medicul dermatolog va prescrie:

• preparate orale de corticosteroizi;
• antihistaminice;
• inhibitori de calcineurina;
• fototerapie;
• tratament imunosupresiv.

Indiferent de gradul de severitate al dermatitei atopice sunt indicate urmatoarele:

• evitarea factorilor agravanti (daca se cunosc);
• evitarea inducerii leziunilor de grataj (prin scarpinare);
• mentinerea unei igiene riguroase (ca urmare a riscului crescut de infectare a zonelor afectate);
• utilizarea produselor de igiena blande, cu ingrediente hipoalergenice;
• schimbarea frecventa a lenjeriei de pat;
• aerisirea locuintei dimineata si seara;
• utilizarea unui purificator al aerului;
• indepartarea frecventa a prafului.

Gratajul (scarpinatul) poate aduce o ameliorare temporara a pruritului (mancarimii), dar efectele acestuia determina agravarea dermatitei. Printre consecintele gratajului se afla:

• intensificarea pruritului;
• producerea unor microleziuni la nivelul pielii;
• accentuarea inflamatiei produsa de boala;
• favorizeaza infectiile.

Regim alimentar dermatita atopica

Nutrientii consumati nu au un efect semnificativ asupra evolutiei dermatitei. Insa, o dieta echilibrata poate ajuta organismul sa se refaca mai rapid. Astfel, sunt indicate urmatoarele:

• alimente bogate in proteine (peste, pui, lactate, leguminoase);
• legume si fructe proaspete;
• cereale integrale (grau, secara, ovaz);
• alimente cu probiotice si prebiotice (iaurt, muraturi);
• lichide (apa, ceai);
• evitarea alimentelor bogate in grasimi;
• evitarea preparatelor prajite;
• consumarea cu moderatie a dulciurilor si a alcoolului.

O parte dintre pacienti au considerat a fi de ajutor pastrarea unui jurnal alimentar. In acest mod, au putut determina care sunt alimentele ce favorizeaza aparitita leziunilor din dermatita atopica.

Unele studii au concluzionat ca suplimentarea dietei cu vitaminele D, E si C contribuie la reducerea simptomelor. Aceste vitamine au roluri importante in organism, dar nu pot inlocui tratamentul specific dermatitei. Printre alimentele bogate in aceste vitamine se afla:

• oleaginoasele (nuci, arahide, caju, midgale);
• uleiul de germeni de grau;
• oul;
• pestele;
• fructele (portocale, capsuni, lamai);
• legumele (broccoli, varza, conopida).

Complicatii ale dermatitei atopice

Dermatita atopica se poate agrava daca nu sunt respectate indicatiile medicului dermatolog sau tratamentul nu este urmat corespunzator. Fiind o afectiune cronica, este necesar ca pacientul sa fie cat mai compliant, pentru a avea o evolutie cat mai satisfacatoare.

Printre posibilele complicatii care pot aparea in cazul dermatitei, se afla:

• infectiile bacteriene, virale sau fungice;
• conjunctivita (inflamatia conjunctivei – partii albe a ochiului);
• blefarita (inflamatia pleoapei);
• uveita (inflamarea tractului uveal – a zonei mijlocii a ochiului);
• cataracta (opacifierea cristalinului);
• dezlipire de retina;
• herpes ocular;
• boli autoimune;
• alterarea starii generale;
• scaderea increderii in sine;
• tulburari de somn.

Una dintre complicatiile dermatitei atopice deseori neglijata este reprezentata de impactul acestei patologii asupra vietii pacientului. Aceasta patologie determina unele simptome deranjante pentru pacient, simultan cu afectarea aspectului estetic. Prin urmare, impactul negativ asupra calitatii vietii este semnificativ.

In plus, foarte multi pacienti sunt marginalizati si stigmatizati, ceea ce face ca riscul de a dezvolta depresie sa creasca foarte mult. La copil si adolescent, acest aspect poate determina tulburari in dezvoltarea emotionala si neuropsihica.

Tratamentul utilizat pentru ameliorarea simptomatologiei dermatitei poate conduce la aparitia complicatiilor. Aceasta situatie se intalneste in cazul dermatocorticoizilor, preparate topice care contin corticosteroizi. Efectele adverse generate de acestia pot fi reprezentate de:

• atrofierea pielii;
• teleangiectazii;
• foliculita (inflamarea folicului pilos).

In cazul utilizarii cremelor cu corticoizi pe o suprafata crescuta de piele, pot aparea chiar si efecte secundare sistemice, deoarece acestia sunt absorbiti prin piele. Printre cele mai frecvente complicatii sistemice se afla:

• hipertensiune arteriala;
• hiperglicemie;
• hipercolesterolemie;
• simptome gastrice (gastralgie – durere de stomac, stare de greata, varsaturi);
• osteoporoza;
• afectarea ficatului.

Prevenirea dermatitei atopice

Desi nu se cunosc metode sigure prin care dermatita atopica poate fi prevenita, s-a demonstrat faptul ca evitarea factorilor de risc poate scadea riscul aparitiei acestei afectiuni. Dintre metodele optime care pot contribui la reducerea instalare dermatitei atopice fac parte:

• evitarea situatiilor stresante;
• adoptarea unui program de somn;
• utilizarea produselor de igiena fara parfumuri;
• clatirea din abundenta a zonelor spalate cu sapun;
• folosirea unui sapun bland;
• aplicarea cremelor emoliente (in special in sezonul rece);
• purtarea hainelor confectionate din materiale naturale;
• mentinerea unei temperaturi constante in mediul exterior;
• utilizarea purificatorului de aer (reduce praful din aer si alte particule toxice).

Dermatita atopica este o afectiune care poate apare atat la copii, cat si la adulti. Simptomele acesteia sunt deranjante si interfereaza cu activitatile zilnice, determinand o scadere semnificativa a calitatii vietii, mai ales in cazurile severe. Remediile dermatitei atopice sunt indicate de catre medicul dermatolog in functie de simptomatologia fiecarui pacient. Cu cat tratamentul este instituit mai devreme, cu atat sansele de recuperare sunt mai mari, iar complicatiile mai reduse. De aceea, este important ca inca de la primele simptome sa fie consultat medicul dermatolog.

Bibliografie:

nhs.uk, https://www.nhs.uk/conditions/atopic-eczema/, acesat la data 23.05.2023;

aad.org, https://www.aad.org/public/diseases/eczema/types/atopic-dermatitis, acesat la data 23.05.2023;

mayoclinic.org, https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/atopic-dermatitis-eczema/symptoms-causes/syc-20353273, acesat la data 23.05.2023;

niams.nih.gov, https://www.niams.nih.gov/health-topics/atopic-dermatitis, acesat la data 23.05.2023.

Sindromul Down reprezinta o patologie genetica, care se manifesta prin prezenta unui cromozom suplimentar. Astfel, acesta se regaseste sub denumirea de mongolism sau trisomia 21. Sindromul Down este cea mai frecventa patologie genetica. Pacientii de sex masculin prezinta un risc crescut de a dezvolta aceasta afectiune.

• Ce este sindromul Down
• Sindromul Down – Cauze
• Sindromul Down – Simptome
• Sindromul Down – Diagnostic
• Sindromul Down -Tratament
• Sindromul Down – Preventie

Ce este sindromul Down

Sindromul Down este cea mai frecventa afectiune genetica cromozomiala. Aceasta este cauzata de diviziunea celulara anormala. Astfel, pacientii au o copie suplimentara a cromozomului 21.

In acest caz, persoanele prezinta modificari fizice si tulburari de dezvoltare specifice sindromului Down. Severitatea simptomatologiei variaza in functie de individ. Sindromul Down asociaza in evolutia sa afectiuni ale principalelor sisteme ale organismului.

Sindromul Down – Cauze

In mod normal, o celula umana contine 23 de perechi de cromozomi. In componenta fiecarei perechi exista un cromozom matern si unul patern. Astfel, numarul total este de 46 de cromozomi.

Sindromul Down apare ca urmare a diviziunii anormale a cromozomului 21. Cromozomul suplimentar este cauza aparitiei trasaturilor caracteristice si a tulburarilor de dezvoltare prezente in acest sindrom.

Exista mai multe forme ale bolii in functie de cauzele care determina diviziunea anormala a perechii 21 de cromozomi sunt:

• Sindromul Mozaic Down – este prezent la aproximativ 1% dintre pacientii diagnosticati cu sindromul Down. Acesta este caracterizat prin prezenta unor celule cu 47 de cromozomi. De asemenea, in organismul acestor persoane sunt prezente si celule care au un numar normal de 46 de cromozomi;
• Trisomia 21 – este cea mai frecventa forma de sindrom Down. Aceasta apare la aproximativ 95% dintre cazurile diagnosticate. Acest tip de afectiune este caracterizat prin diviziunea anormala a perechii 21 de cromozomi. Astfel, copilul va avea 3 copii ale cromozomului 21. Toate celulele prezinta un numar de 47 de cromozomi;
• Sindromul Down de translocare – aceasta afectiune se regaseste la aproximativ 3% dintre pacientii diagnosticati. In cadrul sindromului Down de translocare, cromozomul 21 care apartine unuia dintre parinti se va atasa unui alt cromozom nepereche.

Factori de risc trisomia 21

Nou-nascutii prezinta un risc crescut de aparitie a sindromului Down in urmatoarele cazuri:

• varsta tatalui depaseste 40 de ani;
• varsta mamei este peste 35 de ani;
• parintii prezinta translocatii specifice sindromului Down;
• copilul prezinta in familie frati/surori care au fost diagnosticati cu sindromul Down.

Sindromul Down – Simptome

Persoanele diagnosticate cu sindromul Down prezinta modificari fizice, cognitive si comportamentale. Modul de manifestare si severitatea simptomelor difera in functie de pacient.

La nastere, copiii cu sindrom Down prezinta urmatorul tablou clinic caracteristic:

• gat scurt;
• tegumente deshidratate;
• fata turtita;
• defecte congenitale cardiace;
• degete de dimensiuni reduse care se curbeaza spre degetul mare;
• talie redusa in raport cu valorile standardizate;
• membre superioare si inferioare scurte;
• hipotonie;
• protruzia limbii;
• ochi mici, inclinati in sus;
• prezenta unei pliu (cuta) palmar;
• laxitate articulara.

De asemenea, din cauza unei dezvoltari anormale in viata intrauterina, pacientii cu sindrom Down prezinta pe parcursul vietii un risc crescut de a dezvolta:

• surditate;
• infectii la nivel auricular;
• afectiuni dentare;
• patologii oculare;
• apnee;
• afectiuni cardiovasculare.

Trisomia 21 se asociaza cu tulburari in dezvoltarea cognitiva si motorie. Astfel, parintii pot observa o intarziere in achizitia urmatoarelor caracteristici:

• mers;
• miscari fine;
• abilitati sociale;
• vorbit;
• exprimarea emotiilor;
• memorare si invatare.

Pacientii cu sindrom Down prezinta modificari de comportament cauzate de incapacitatea de a comunica eficient cu persoanele din jur. Astfel, acestia pot prezenta:

• tulburari de atentie;
• comportament obsesiv;
• temperament dificil;
• comportament compulsiv.

Pe parcursul vietii, pacientii cu sindrom Down prezinta un risc crescut de a prezenta urmatoarele tipuri de afectiuni:

• tiroidiene;
• cardiovasculare;
• gastrointestinale (boala celiaca, constipatia, refluxul gastro-intestinal);
• boala Alzheimer;

Sindromul Down – Diagnostic

In cazul fatului, diagnosticul de sindrom Down se poate stabili cu ajutorul testelor de screening prenatal. De asemenea, in timpul sarcinii, medicul poate recomanda efectuarea testelor de diagnostic.

Testele de screening prenatal

In cazul pacientilor care planifica o sarcina, medicul poate recomanda efectuarea unor teste pentru stabilirea riscului de aparitie a sindromului Down la copil. Printre metodele de screening se regasesc:

• Testul de sange – Aceasta metoda de evaluare noninvaziva se efectueaza pentru a identifica prezenta unor indicatori specifici sindromului Down in sangele matern ( de ex triplu test, Prenatal Safe, Harmony, etc);
• Ecografia – este o tehnica imagistica utilizata pentru a urmari evolutia fatului. In cadrul sindromului Down, medicul poate observa o cantitate suplimentara de lichid in spatele regiunii gatului.

Stabilirea diagnosticului in timpul sarcinii

Testele pentru stabilirea diagnosticului sunt recomandate dupa primirea unui raspuns pozitiv la un test de screening. Acestea sunt realizate dupa efectuarea testelor de screening deoarece testele de diagnostic prezinta un risc mai mare pentru fat si pacienta insarcinata.

Tipurile de teste utilizate pentru diagnosticarea sindromului Down in timpul sarcinii sunt:

• esantionarea vilozitatilor coriale;
• amniocenteza;
• prelevarea percutanata de sange ombilical.

Teste pentru stabilirea diagnosticului postnatal

Dupa nastere, medicul realizeaza examenul fizic al nou-nascutului. Astfel, se pot identifica elementele specifice sindromului Down. De asemenea, pentru stabilirea diagnosticului de certitudine, acesta recomanda efectuarea testului cariotip.

Acesta presupune prelevarea unei mostre de sange, care va fi examinata la microscop. Astfel, se poate identifica cromozomul 21 suplimentar. Dupa efectuarea acestui test, medicul poate stabili diagnosticul de sindrom Down.

Daca rezultatul este pozitiv, personalul medical va oferi informatii pacientei despre:

• cauza aparitiei acestei afectiuni;
• riscurile asociate sindromului Down;
• modul de ingrijire al copiilor avand aceasta afectiune.

Sindromul Down – Tratament

In cazul sindromului Down, tratamentul este recomandat cu scopul de a ajuta copilul sa se dezvolte din punct de vedere cognitiv si fizic. Printre metodele de tratament folosite se regasesc:

• terapia logopedica;
• terapia ocupationala;
• inscrierea intr-un program scolar special;
• terapia fizica;
• utilizarea accesoriilor medicale necesare (ochelari, aparate auditive).

De asemenea, in cazul pacientilor care prezinta sindromul Down este importanta diagnosticarea afectiunilor medicale subiacente. Pentru stabilirea unui plan de tratament optim, se realizeaza o echipa medicala. Aceasta cuprinde medici si specialisti din urmatoarele domenii:

• pediatrie;
• cardiologie;
• genetica;
• kinetoterapie;
• endocrinologie;
• ORL;
• oftalmologie;
• logopedie;

Sindromul Down – Preventie

Sindromul Down este o afectiune genetica, care nu poate fi prevenita. Pacientelor peste varsta de 35 de ani care au in plan o sarcina le este recomandata realizarea testelor de screening pentru stabilirea riscului ca nou-nascutul sa dezvolte aceasta afectiune.

In cadrul pacientilor diagnosticati cu sindrom Down, acestia pot efectua regulat teste pentru a evita aparitia complicatiilor specifice. Printre evaluarile recomandate se regasesc:

• testul oftalmologic;
• screeningul pentru hipotiroidie;
• diagnosticarea in stadii incipiente a patologiilor dermatologice;
• screeningul pentru diabetul zaharat;
• prevenirea obezitatii;
• diagnosticarea si tratarea tulburarilor comportamentale.

Sindromul Down este o afectiune genetica. Acesta se caracterizeaza printr-o anomalie a diviziunii cromozomiale. Astfel, pacientul prezinta un numar de 47 de cromozomi. Persoanele diagnosticate cu sindromul Down prezinta o serie de semne si simptome specifice. Acestea pot fi identificate in cursul examenului clinic si paraclinic. Tratamentul acestei afectiuni este realizat cu scopul de a stimula dezvoltarea cognitiva si fizica a pacientului.

Bibliografie  

cdc.gov, https://www.cdc.gov/ncbddd/birthdefects/downsyndrome.html, accesat la data de 21.05.2023;

clevelandclinic.org, https://my.clevelandclinic.org/health/diseases/17818-down-syndrome, accesat la data de 21.05.2023;

mayoclinic.org, https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/down-syndrome/symptoms-causes/syc-20355977, accesat la data de 21.05.2023;

nhs.uk, https://www.nhs.uk/conditions/downs-syndrome/, accesat la data de 21.05.2023.

Endometrioza reprezinta o afectiune din sfera genitala feminina, predominant dureroasa, ce apare ca urmare a prezentei tesutului endometrial in zone anatomice extrauterine. Adesea, acest tesut endometrial extrauterin se regaseste in limitele pelvisului, insa in cazuri rare se poate extinde in alte locuri ale corpului. Principalele probleme asociate edometriozei variaza de la menstruatii dureroase pana la instalarea infertilitatii.

Afla, in cele ce urmeaza, ce este endometrioza, din ce cauze apare, care sunt potentialii factori de risc, prin ce tablou clinic poate fi recunoscuta, precum si care sunt etapele de diagnostic si tratament ale unei astfel de afectiuni.

• Anatomia uterului. Ce inseamna endometru
• Ce este endometrioza. Tipuri de endometrioza
• Cauze endometrioza. Factori de risc
• Semne si simptome endometrioza
• Diagnostic afectiuni endometriale
• Tratament endometrioza

Anatomia si fiziologia uterului. Ce inseamna endometru

Uterul este un organ cavitar, musculos, in forma de para ce indeplineste o multitudine de functii ale sistemului reproducator feminin (ciclul menstrual, fertilitatea, sarcina).

Din punct de vedere anatomic, acesta este impartit in patru regiuni principale:

1. fund;
2. corp;
3. istm;
4. cervix.

In plus, uterul este format din pereti tristratificati ce delimiteaza cavitatea uterina. Din exterior spre interior, straturile peretilor uterini sunt:

1. perimetrul – stratul extern, protector;
2. miometrul – stratul muscular, ce permite expansiunea in volum;
3. endometrul – stratul intern activ din punct de vedere hormonal (ce este endometrul uterin).

In timpul unui ciclu menstrual, endometrul se modifica din punct de vedere al structurii si al functiei. Astfel, el trece prin etape de proliferare celulara, secretorie si de eliminare  in cursul menstruatiei (ce este endometru ingrosat/endometru marit si subtiat).

Ce este endometrioza. Tipuri de endometrioza

Endometrioza este o stare patologica reprezentata prin prezenta tesutului endometrial, fiziologic intalnit doar la nivelul stratului intern al uterului, in zone anatomice distincte (ce inseamna endometrioza).

Intrucat endometrul este un strat cu functii bine delimitate ce se desfasoara in mod normal doar la nivel uterin, prezenta tesutului endometrial in mediul extrauterin determina trecerea prin etapele sale de evolutie in locuri in care organismul nu poate sustine astfel de modificari.

Prin urmare, tesutul endometrial, indiferent unde este localizat, parcurge aceleasi faze evolutive ciclice, sub influenta estrogenului si progesteronului: se ingroasa, se vascularizeaza, se elimina si se subtiaza (trece, progresiv, de la un endometru ingrosat la un endometru subtire). Intrucat doar uterul are o comunicare eficienta cu exteriorul si poate elimina endometrul, tesuturile din vecinatatea endometrului extrauterin sunt invadate de sange menstrual.

Efectele includ inflamatia tesuturilor vecine cu iritatie si durere asociate si cu diferite consecinte pe termen lung, precum fibroza si aderentele intre tesuturi diferite (ce este endometrioza la femei/ce este un endometru disfunctional).

Tipuri de endometrioza

In functie atat de procesul fiziopatologic implicat, cat si de localizarea endometrului ectopic (aflat in alta zona anatomica), se pot distinge patru tipuri principale de endometrioza:

1. endometrioza peritoneala (endometrioza intestinala/endometrioza abdominala);
2. endometrioza ovariana (chist endometriozic, endometrioza pelvina/endometrioza ovariana);
3. endometrioza profund infiltrativa tip I;
4. endometrioza profund infiltrativa tip II.

Cauze endometrioza. Factori de risc

Aparitia endometriozei poate aparea ca urmare a uneia sau mai multor cauze identificate in practica medicala pana la momentul actual (cauze endometru ingrosat ectopic). Printre aceste cauze, se pot enumera:

• menstruatia retrograda (cu flux invers) – in cazul unor fete/femei, eliminarea sangelui menstrual ce contine celule endometriale se poate realiza pe cale inversa, refluand in trompele uterine si ajungand in cavitatea pelvina (pereti si/sau organe pelvine);
• transformarea celulelor embrionare – activitatea estrogenilor poate transforma anumite celule aflate in stadii incipiente de dezvoltare in celule endometriale;
• transformarea celulelor peritoneale – precum in cazul transformarii celulelor embrionare, celulele peritoneale timpurii pot primi informatii incorecte referitor la evolutia lor fiziologica si se pot transforma in celule endometriale situate la nivel peritoneal;
• transportarea celulelor endometriale pe cale sangvina sau limfatica – intrucat endometrul este un tesut bogat vascularizat, un numar de celule endometriale pot patrunde in vasul sangvin sau limfatic, ajungand in alte zone ale corpului;
• postchirurgical (cicatricial) – in urma operatiilor la nivel pelvin (de exemplu, histerectomie, endometrioza dupa cezariana), celulele endometriale pot fi accidental atasate cicatricii formate in urma inciziei chirurgicale;
• raspuns imunitar absent sau insuficient – in situatia unui sistem imunitar ce nu functioneaza optim, tesutul endometrial ectopic nu poate fi recunoscut de catre celulele specifice si, astfel, nu este stopat din a se dezvolta.

Factori de risc si agravanti

Anumiti factori pot creste probabilitatea femeilor de a dezvolta endometrioza la un moment dat in timpul vietii.

Este important de retinut faptul ca absenta lor nu atrage dupa sine un risc inexistent de a suferi de endometrioza si, in acelasi timp, prezenta lor nu determina o relatie directa cauza-efect, ei fiind prezenti in unele cazuri si la persoane sanatoase.

Cateva exemple bine cunoscute de factori de risc includ:

• istoricul familial de endometrioza (mama, bunica, sora);
• varsta mica la momentul experimentarii primei menstruatii;
• varsta inaintata a instalarii menopauzei (endometrioza la menopauza/endometru ingrosat la menopauza);
• tulburari ale ciclului menstrual (de exemplu, un ciclu menstrual scurt, o perioada de sangerare menstruala prelungita);
• lipsa a cel putin o nastere in timpul vietii (endometrioza si sarcina);
• afectiuni la nivelul sistemului reproducator (boli ale uterului si/sau ovarelor);
• nivelul crescut de estrogeni.

Semne si simptome endometrioza

Tabloul clinic intalnit in endometrioza este centrat in jurul durerii intense, adesea asociata cu perioadele de sangerare menstruala.

Acestea pot fi de intensitatea crampelor abdominale obisnuite unei astfel de etape a ciclului menstrual sau, de cele mai multe ori, au o intensitate mult crescuta greu de suportat de catre paciente.

Pe langa durerile specifice intalnite in acest interval de timp, se pot adauga si urmatoarele manifestari (simptome endometrioza):

• dureri abdominale in timpul sau ulterior actului sexual – unul dintre cele mai comune si sugestive simptome;
• durere in timpul urinarii si/sau defecatiei – resimtite in timpul intervalului corespunzator sangerarilor menstruale;
• sangerari menstruale abundente si/sau in perioade in care nu ar trebui sa se petreaca;
• simptome generale – oboseala, greata, balonare, diaree sau constipatie;
• complicatii – infertilitatea.

Severitatea simptomatologiei poate diferi de la o femeie la alta, la fel si varietatea tabloului clinic. In plus, multe dintre manifestarile clinice sunt nespecifice, fapt ce poate genera o dificultate suplimentara a procesului diagnostic.

Diagnostic afectiuni endometriale

Diagnosticul de endometrioza presupune efectuarea unor pasi progresivi, incepand cu metode uzuale, neinvazive si ajungand pana la explorare de tip invaziv in unele situatii (de exemplu, in caz de incertitudine).

Pentru inceput, medicul ginecolog va prelua istoricul medical al pacientei si va incerca sa identifice posibile cauze si factori de risc. Ulterior, acesta va efectua un examen al regiunii pelvine pentru a putea observa si palpa structurile pelvisului.

In cadrul examenului pelvin, se pot cauta leziunile chistice ovariene (chist ovarian endometriozic, endometriom ovarian) sau semne specifice la nivel uterin (observare mucoasa uterina).

Pentru a putea completa aceasta etapa cu o investigatie imagistica, se foloseste de prima intentie examenul ecografic (endometrioza ecografie). In situatia in care ecografia nu poate reda imaginile necesare, se poate recurge la solicitarea unui examen de rezonanta magnetica nucleara (RMN) pentru o mai buna precizie (acuitate test endometrioza).

Laparoscopia exploratorie este metoda diagnostica de ultima intentie, insa, de multe ori, este cea care aduce majoritatea informatiilor. In cadrul laparoscopiei, se pot prelua probe de biopsie ce vor fi trimise catre laboratorul de histopatologie cu scopul obtinerii unei certitudini diagnostice.

Stadiile endometriozei

In functie de loc, grad de dezvoltare, profunzime si numarul celulelor endometriale, endometrioza se poate imparti in patru stadii evolutive:

• endometrioza grad 1 (stadiul 1) – invazie minima cu celule endometriale superficiale;
• endometrioza grad 2 (stadiul 2) – invazie redusa cu cresteri celulare mai in profunzime si mici adeziuni intre tesuturi;
• endometrioza grad 3 (stadiul 3) – invazie moderata cu cresteri profunde in tesut, chisturi ovariene si adeziuni bine reprezentate;
• endometrioza grad 4 (stadiul 4) – invazie severa cu adeziuni extinse, organe pelvine lipite si chisturi ovariene voluminoase.

Tratament endometrioza

Tratamentul din endometrioza poate fi atat simptomatic, cat si etiologic. De asemenea, se poate vorbi despre tratament medicamentos sau tratament chirurgical.

1. Tratament medicamentos endometrioza – optiunile terapeutice medicamentoase includ tratamentul simptomatic (analgezic, antiinflamator), precum si pe cel etiologic (anticonceptionale administrate continuu, fara pauza sau alte preparate hormonale cu rolul de a inhiba ciclul estroprogestativ care produce sangerarea  menstruala);
2. Tratament chirurgical endometrioza – fie ca este vorba de tratament pentru a mentine fertilitatea constand in  proceduri laparoscopice de indepartare a implanturilor endometriale si a tesutului cicatricial (incercare de vindecare endometrioza), fie de  interventie de inlaturare a organelor sistemului reproducator (histerectomie cu anexectomie).

Nu in ultimul rand, exista tot mai multe referinte catre tratamentele naturiste (tratament naturist endometrioza, tratament naturist uter ingrosat sau subtiat). Cu toate ca pot exista astfel de terapii alternative, cele mai bune terapii adjuvante sunt cele legate de stilul de viata (exercitii fizice, somn odihnitor, dieta endometrioza/regim dupa operatia de endometrioza).

In concluzie, endometrioza este o afectiune relativ comuna a sistemului reproducator feminin, preponderent dureroasa si ce presupune un tablou clinic variat, insa nu intotdeauna sugestiv. Totusi, optiunile terapeutice disponibile la momentul actual sunt eficiente si pot obtine o calitate mai buna a vietii.

Bibliografie:

Anatomia si fiziologia uterului https://my.clevelandclinic.org/health/body/22467-uterus

Despre endometru https://www.verywellhealth.com/what-is-the-endometrium-2721857

Endometrioza https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/endometriosis/symptoms-causes/syc-20354656

Despre endometrioza https://www.who.int/news-room/fact-sheets/detail/endometriosis#:~:text=Endometriosis%20is%20a%20disease%20in,period%20and%20last%20until%20menopause.

Diagnostic si tratament https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/endometriosis/diagnosis-treatment/drc-20354661

Stadii endometrioza https://maidenlanemedical.com/endometriosis/types-and-stages-of-endometriosis/

Tablou clinic https://my.clevelandclinic.org/health/diseases/10857-endometriosis

Cauze si factori de risc https://www.hopkinsmedicine.org/health/conditions-and-diseases/endometriosis

Dermatita seboreica este o afectiune de natura inflamatorie, cronica si larg raspandita a pielii. Aceasta afecteaza predominant regiunea scalpului, insa poate fi regasita si in alte zone ale corpului abundente in glande sebacee (fata, piept, spate). Simptomatologia poate diferi de la o persoana la alta, iar optiunile terapeutice sunt diverse si pot mentine afectiunea sub control.

Citeste mai departe mai multe despre dermatita seboreica: din ce cauze apare, care sunt semnele si simptomele sugestive, prin ce etape se diagnosticheaza, precum si care sunt tratamentele de electie in cazul unei astfel de patologii dermatologice.

• Ce este dermatita seboreica
• Tipuri dermatita seboreica (dermatita scalp, par, corp)
• Cauze dermatita seboreica (dermatita stres)
• Semne si simptome in dermatita seboreica
• Etape de diagnostic
• Tratament dermatita seboreica

Ce este dermatita seboreica

In dermatita seboreica, un proces inflamator cronic, regasit la nivelul scalpului, al fetei sau al trunchiului, se asociaza cu o functionare defectuoasa a glandelor sebacee corespunzatoare acestor zone.

Pana la momentul actual, s-au identificat mai multe posibile mecanisme de aparitie a acestei afectiuni (de la influenta genetica pana la mecanisme imunologice si de mediu), insa niciunul nu a putut fi confirmat cu exactitate.

Aceasta patologie dermatologica se poate intalni atat la adulti, cat si la copii si difera din punctul de vedere al tabloului clinic, al evolutiei si al necesitatii tratamentului, in cadrul mai multor persoane.

Tipuri dermatita seboreica (dermatita scalp, par, corp)

In functie de manifestarile clinice intalnite, de localizarea pe corp a leziunilor, precum si de varsta debutului, dermatita seboreica se poate imparti in cinci tipuri principale:

1. Dermatita seboreica a scalpului (dermatita par/dermatita capilara) – cunoscuta pentru manifestari precum scalp pruriginos (cu mancarime), coji pe scalp, pete rosii pe scalp sau, mai simplu, scalp uscat cu coji alb-galbui;
2. Dermatita seboreica a fetei sau dermatita faciala (scuame pe fata/iritatie pe frunte) – identificabila prin cojite pe fata, scuame pe piele, pete rosii pe frunte, eczema seboreica bilaterala (ambele parti ale fetei) si eczema pe nas;
3. Dermatita seboreica a trunchiului (dermatita seboreica pe corp) – se poate recunoaste prin zone de roseata pe piept, piele scuamoasa in aceste regiuni si, uneori, iritatie pe ceafa;
4. Dermatita seboreica a ochilor si urechilor (dermatita ochi/dermatita ureche) – seboree si scuame in aceste zone; eczema dupa ureche sau pe ureche;
5. Dermatita seboreica a bebelusului (dermatita sugarului, dermatita seboreica la copii sau dermatita seboreica infantila) – reprezinta un tip particular de dermatita seboreica a nou-nascutului sau a copilului mic, asemanatoare celei intalnite la adult, insa cu un prognostic mai bun si o vindecare, in general, de la sine (fara tratament).

Unele dintre aceste tipuri de dermatita seboreica se pot regasi simultan (diferite tipuri de dermatita la adulti), fie cu un debut simultan, fie aparute progresiv.

Cauze dermatita seboreica (dermatita stres)

Pana la momentul actual, mai multe teorii legate de cauzele aparitiei dermatitei seboreice au fost formulate si cercetate. Cu toate ca nu s-a putut obtine o certitudine cu privire la o sursa sau un mecanism categoric, urmatoarele cauze sunt acceptate in prezent:

• Infectie micotica prin Malassezia (ciuperca scalpului, micoza scalp/corp) – acest microorganism colonizeaza in mod normal pielea noastra, insa, in cazul unei cresteri abundente, poate determina aparitia semnelor clinice clasice din dermatita seboreica;
• Exces de sebum (seboree) – un tegument ce se asociaza cu o productie de sebum in exces poate fi predispus la dezvoltarea unei dermatite;
• Factori genetici – in cazul unor cazuri deja documentate in familie, riscul de a dezvolta dermatita seboreica se poate propaga la descendenti;
• Factori interni – statusul sistemului imunitar poate influenta activitatea glandelor sebacee; de asemenea, stresul psihic si/sau fizic a fost recunoscut ca factor agravant al severitatii episoadelor acute (dermatita pe baza de stres);
• Factori de mediu – pielea este un organ ce comunica permanent cu exteriorul, astfel ca activitatea ei depinde intr-o mare masura de acesta (ex: dermatita de la frig).

Nu in ultimul rand, unele boli cronice au fost identificate ca fiind coexistente cu dermatita seboreica:

• Boli neurologice – boala Parkinson, tulburarile de tip epileptic, paralizia de nerv facial, afectiuni ale coloanei vertebrale;
• Boli psihiatrice – depresia;
• Boli imunosupresoare – limfoame, infectia HIV/boala SIDA, posttransplant de organ;
• Boli congenitale – sindromul Down;
• Alte afectiuni/boli ale scalpului si pielii.

Semne si simptome in dermatita seboreica

Tabloul clinic intalnit in dermatita seboreica este extrem de sugestiv si, astfel, orienteaza diagnosticul catre o certitudine. Principalele manifestari clinice specifice dermatitei seboreice includ:

• Eritem (roseata) si inflamatie – zonele afectate se pot recunoaste dupa roseata specifica: inflamatia scalpului (usturime pielea capului), pielea capului rosie, iritatie scalp (aspect de scalp rosu), pete rosii in cap/pe scalp (si mancarime), pete rosii pe pleoape, scalp iritat si coji asociate (scalp uscat cu coji si mancarimi);
• Scuame seboreice (coji) de culoare alb-galbuie – caracteristice acestui tip de dermatita si asociate zonelor de inflamatie si eritem: piele cu scuame, scalp cu coji alb-galbui (scuame), descuamare scalp, seboree scalp, coji in sprancene si pe pleoape (dermatita sprancene si pleoape), coji in par si barba (dermatita seboreica barba);
• Prurit (mancarime la nivelul scalpului si al corpului) si disconfort la nivelul leziunilor – matreata si mancarimi ale scalpului, rani pe scalp (de la scarpinat);
• Placi dure, ingrosate, eritematoase pe ambele parti ale fetei si/sau pe trunchi – eczema cap/pe scalp, pielea capului indurata, pielea capului uscata, pete albe in cap/pe scalp;
• Iritatie si eritem in plicile axilare (subrat) si/sau inghinale (dermatita zona inghinala);
• Inflamarea foliculilor de par pe fata si trunchi , respectiv bubite rosii in cap, la copii.

Etape de diagnostic

De cele mai multe ori, diagnosticul dermatitei seboreice se axeaza pe istoricul pacientului si pe examenul clinic al zonelor afectate. In unele cazuri, insa, pot fi necesare teste suplimentare, pentru a putea obtine o certitudine.

Prin urmare, etapele diagnostice includ:

• Preluarea istoricului personal si familial – istoricul pacientului poate evidentia atat debutul bolii, precum si alte aspecte importante (manifestari asociate, severitatea simptomelor, metode de ameliorare folosite pana in prezent); de asemenea, istoricul familial poate sugera o predispozitie genetica;
• Efectuarea examenului clinic – examenul leziunilor de la nivelul pielii scalpului, al fetei si al trunchiului este cea mai eficienta metoda diagnostica, intrucat pot fi recunoscute semnele specifice bolii (zone eritematoase, inflamatie, scuame alb-galbui);
• Efectuarea diagnosticului diferential – in cazul unui aspect al pielii diferit de cel clasic, insa suficient de sugestiv pentru dermatita seboreica, se va efectua diagnosticul diferential cu alte leziuni asemanatoare ale pielii;
• Prelevarea unor probe de tesut (biopsie tisulara) – in situatia persistentei unei incertitudini si/sau in cazuri deosebit de severe, se pot preleva probe de la nivelul leziunilor, cu scopul trimiterii lor catre laboratorul de anatomie patologica; astfel, se va obtine un diagnostic de certitudine.

Tratament dermatita seboreica

Pentru a putea trata dermatita seboreica, este necesara o asociere intre administrarea produselor active si aplicarea masurilor de preventie (igiena corespunzatoare, grija suplimentara).

Masurile terapeutice eficiente in dermatita seboreica includ:

1. Sampon antifungic (Malassezia tratament/sampon dermatita seboreica scalp) – se poate achizitiona simplu, fara prescriptie medicala; ajuta la reducerea raspandirii infectiei fungice si la ameliorarea simptomatologiei neplacute;
2. Corticosteroizi topici (locali) – solutie si/sau crema dermatita seboreica (crema cu hidrocortizon pentru dermatita seboreica);
3. Inhibitori de calcineurina (ex: tacrolimus) – sub forma de solutii sau creme;
4. Antifungice topice – sub forma de creme.

Alaturi de aceste masuri terapeutice, se incurajeaza folosirea unor produse de curatare blande, ce mentin bariera de protectie a pielii si nu o compromit.

In acelasi timp, urmatoarele masuri profilactice pot fi eficiente:

• Implementarea si mentinerea unei rutine adecvate de ingrijire a pielii;
• Folosirea zilnica a protectiei solare, cu scopul protejarii leziunilor existente de agresiunea solara, dar si pentru preventia aparitiei unor noi leziuni;
• Evitarea, pe cat de mult posibil, a scarpinatului – gratajul (scarpinatul) unor leziuni existente poate compromite bariera pielii si poate agrava tegumentul inflamat, cu scuame;
• Gestionarea stresului si a factorilor agravanti – identificarea potentialilor factori declansatori si agravanti si reducerea probabilitatii de aparitie a acestora reprezinta, probabil, cea mai eficienta metoda profilactica; stresul este unul dintre cei mai cunoscuti factori „trigger”, astfel ca este esentiala scaderea nivelului de stres.

In concluzie, dermatita seboreica este o afectiune dermatologica de natura inflamatorie, cronica, ce se poate recunoaste prin tabloul clinic specific. Identificarea timpurie a semnelor specifice poate grabi procesul diagnostic si, astfel, poate facilita accesul la masurile terapeutice disponibile, in scopul ameliorarii simptomatologiei si al imbunatatirii calitatii vietii.

Bibliografie:

Dermatita seboreica https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/seborrheic-dermatitis/symptoms-causes/syc-20352710#:~:text=Seborrheic%20(seb%2Do%2DREE,%2C%20ears%2C%20eyelids%20and%20chest.

Despre dermatita seboreica https://nationaleczema.org/eczema/types-of-eczema/seborrheic-dermatitis/

Tablou clinic https://my.clevelandclinic.org/health/diseases/14403-seborrheic-dermatitis

Generalitati https://www.aad.org/public/diseases/a-z/seborrheic-dermatitis-overview

Tipuri https://dermnetnz.org/topics/seborrhoeic-dermatitis

Totul despre dermatita seboreica https://www.healthline.com/health/skin/seborrheic-dermatitis

Informatii dermatita seboreica https://emedicine.medscape.com/article/1108312-overview

Distrofia musculara este un grup de boli care provoaca slabiciune progresiva si pierderea masei musculare. Ea este cauzata de mutatii genetice. Genele anormale interfereaza cu productia de proteine necesare formarii muschilor sanatosi. In timp, slabiciunea musculara scade mobilitatea si ingreuneaza sarcinile de zi cu zi.

Distrofia musculara poate fi o boala mostenita genetic sau se poate manifesta fara ca cineva din familie sa sufere de aceasta afectiune.

Exista mai multe tipuri de distrofie, fiecare afectand anumite grupe de muschi, cu semne si simptome care apar la varste diferite si variaza ca severitate. De asemenea, persoanele cu acelasi tip de distrofie musculara pot prezenta simptome diferite.

De obicei, semnele celui mai frecvent tip de boala incep sa se manifeste in copilarie, mai ales la baieti. Alte tipuri de distrofie nu dau semne pana la varsta adulta.

De precizat este faptul ca nu exista vindecare pentru distrofia musculara, dar medicamentele si terapia pot ajuta la gestionarea simptomelor si la incetinirea cursului bolii.

Simptomele distrofiei musculare

Principalul semn al distrofiei musculare este slabiciunea musculara progresiva. Simptomele specifice incep la diferite varste si in diferite grupe musculare, in functie de tipul de distrofie musculara.

Distrofia musculara de tip Duchenne

Aceasta este cea mai comuna forma a bolii. Este mult mai frecventa in randul baietilor, desi si fetele pot fi afectate. Semnele si simptomele, care apar de obicei in copilaria timpurie, pot include:

• caderi frecvente;
• dificultate de ridicare dintr-o pozitie culcat sau asezat;
• probleme la alergare si sarituri;
• mersul pe varfuri, in degete;
• muschi mari ai gambei;
• dureri musculare si rigiditate;
• dificultati de invatare;
• crestere intarziata.

Distrofia musculara Becker

Semnele si simptomele sunt similare cu cele ale distrofiei musculare Duchenne, dar tind sa fie mai usoare si sa progreseze mai lent. Simptomele incep in general la adolescenti, dar ar putea sa nu apara pana la mijlocul varstei de 20 de ani sau mai tarziu.

Alte tipuri de distrofie musculara

Unele tipuri de distrofie musculara sunt definite de o caracteristica specifica sau de locul in care incep simptomele din corp, respectiv:

Miotonic: aceasta forma se caracterizeaza prin incapacitatea de a relaxa muschii in urma contractiilor. Muschii fetei si gatului sunt primii afectati. Persoanele afectate au de obicei fete lungi si subtiri, pleoapele cazute si gatul lung.

Facio-scapulo-humerala: slabiciunea musculara incepe de obicei la fata, sold si umeri. Omoplatii pot iesi ca niste aripi atunci cand bratele sunt ridicate. Debutul are loc de obicei in anii adolescentei, dar poate incepe in copilarie sau pana la varsta de 50 de ani.

Congenital: acest tip de boala afecteaza baietii si fetele si este evident la nastere sau inainte de varsta de 2 ani. Unele forme progreseaza lent si provoaca doar dizabilitati usoare, in timp ce altele progreseaza rapid si provoaca afectare severa.

Braul membrelor: muschii soldului si ai umerilor sunt, de obicei, primii afectati. Persoanele cu acest tip de distrofie musculara ar putea avea dificultati in ridicarea partii din fata a piciorului si, prin urmare, s-ar putea impiedica frecvent. Debutul incepe de obicei in copilarie sau adolescenta.

In cele mai multe cazuri, distrofia musculara este o boala de familie. De obicei, se dezvolta dupa mostenirea unei gene defectuoase de la unul sau ambii parinti.

Ea este cauzata de mutatii ale genelor responsabile de structura si functia musculara sanatoasa. Mutatiile inseamna ca celulele care ar trebui sa-ti mentina muschii nu mai pot indeplini acest rol, ceea ce duce la slabiciune musculara si dizabilitate progresiva.

Mostenirea distrofiei musculare

Exista doua copii ale fiecarei gene, cu exceptia cromozomilor sexuali. Mostenesti o copie de la un parinte, iar cealalta copie de la celalalt parinte. Daca unul sau ambii parinti au o gena mutanta, ce cauzeaza distrofie musculara, exista riscul ca ea sa iti fie transmisa.

In functie de tipul specific de distrofie musculara, afectiunea poate fi de tipul:

• tulburare ereditara recesiva;
• tulburare ereditara dominanta;
• tulburare legata de sex (X-linked).

Exista si cazuri cand mutatia genetica care provoaca distrofie musculara se poate dezvolta de la sine. Aceasta este cunoscuta ca o mutatie spontana.

O tulburare mostenita recesiva

Daca ai o tulburare mostenita recesiva, inseamna ca ai mostenit o versiune modificata a genei care cauzeaza afectiunea, de la ambii parinti, astfel ca ambele copii ale genei sunt modificate.

Daca un copil mosteneste doar o versiune modificata a genei de la un parinte, va deveni purtator al bolii. Aceasta inseamna ca nu sunt afectati, dar exista riscul ca toti copiii pe care ii va avea sa aiba distrofie, daca si partenerul lor este purtator.

Daca ambii parinti sunt purtatori ai unei versiuni modificate a genei care cauzeaza afectiunea, exista:

• 1 din 4 sanse ca copilul lor sa aiba distrofie musculara;
• 1 din 4 sanse ca copilul lor sa fie sanatos, dar sa poarte gena defectuoasa a mamei;
• 1 din 4 sanse ca copilul lor sa fie sanatos, dar sa poarte gena defectuoasa a tatalui;
• 1 din 4 sanse ca copilul lor sa fie sanatos, nu va mosteni nicio gena mutanta.

O tulburare ereditara dominanta

O tulburare mostenita dominanta inseamna ca pentru a fi afectat de boala, gena mostenita provine de la un singur parinte. Aceasta inseamna ca, daca concepi un copil cu un partener sanatos, exista 50% sanse ca al tau copil  sa dezvolte aceasta afectiune. Tipurile de distrofie musculara mostenite in acest fel includ distrofia miotonica,  facio-scapulo-humerala, oculofaringiana si unele tipuri de distrofii de centura ale membrelor.

O tulburare legata de sex, respectiv cromozomul X

Cromozomii sunt structuri lungi, filiforme ale ADN-ului. Un barbat are un cromozom sexual X si unul Y, iar o femeie are doi cromozomi X.

O tulburare legata de sex este cauzata de o mutatie a unei gene de pe cromozomul X. Deoarece barbatii au doar o copie a fiecarei gene de pe cromozomul X, ei vor fi afectati daca una dintre acele gene prezinta mutatii.

Deoarece femeile au doua copii ale cromozomului X, este mai putin probabil sa dezvolte o afectiune legata de X, deoarece copia normala a cromozomului poate acoperi (masca) versiunea modificata.

Femeile pot fi inca afectate de tulburari legate de cromozomul X, dar afectiunea este de obicei mai putin severa decat atunci cand alterarea genei este prezenta la un barbat afectat.

Tipurile de distrofie musculara mostenite in acest fel sunt Duchenne si Becker, motiv pentru care aceste afectiuni sunt mai frecvente si mai severe la barbati.

Mutatii spontane ale genelor

Mutatiile spontane ale genelor pot provoca ocazional distrofie musculara. In acest caz, genele produc mutatii fara niciun motiv aparent, schimband modul in care functioneaza celulele. Mutatiile spontane ale genelor pot determina dezvoltarea bolii la persoanele care nu au un istoric familial al afectiunii.

Un alt mod in care un copil fara antecedente familiale poate fi afectat este atunci cand afectiunea este recesiva. Este posibil ca mutatiile genice sa fi fost prezente la ambele familii de multe generatii, dar sa nu fi afectat pe nimeni pana cand un copil a mostenit o copie a genei modificate de la ambii parinti.

Genele sunt unitati ale ADN-ului care determina multe dintre caracteristicile corpului, cum ar fi culoarea parului si a ochilor. Genele se gasesc pe fire numite cromozomi. Fiecare celula din organism contine 23 de perechi de cromozomi, care poarta genele pe care le mosteniti de la parinti. Un cromozom din fiecare pereche este mostenit de la mama si unul de la tata.

Complicatii ale distrofiei musculare

Desi nu exista o modalitate unica de a diferentia intre complicatiile si simptomele unei afectiuni, complicatiile sunt in general intelese ca fiind consecinte indirecte, sau uneori pe termen lung, ale unei afectiuni. Ele se pot suprapune si cu simptomele in unele cazuri. Iata cateva dintre complicatiile asociate cu distrofia musculara:

Contracturi: acestea sunt scurtarea muschilor sau tendoanelor din jurul articulatiilor. Ele pot limita si mai mult mobilitatea. Exercitiile regulate de intindere si de miscare pot intarzia contracturile, dar daca acestea devin severe, medicul poate recomanda o interventie chirurgicala, care poate restabili anumite functii articulare si poate reduce disconfortul.

Dificultati de respiratie: pe masura ce progreseaza, distrofia musculara poate afecta muschii asociati cu respiratia. Ca urmare, o persoana cu distrofie musculara poate avea nevoie sa foloseasca un dispozitiv de respiratie, respectiv un ventilator. Initial, ar putea avea nevoie de el doar noaptea, dar posibil si in timpul zilei.

Apneea in somn: apare atunci cand o persoana se opreste in mod repetat din respiratie in timpul somnului. Este o problema respiratorie frecventa la persoanele cu distrofie musculara.

Dificultati in a tusi: muschii respiratori slabiti interfereaza cu capacitatea unei persoane de a tusi, iar tusea inadecvata duce la acumularea secretiilor de mucus in plamani, crescand riscul de infectie. Unele persoane cu distrofie musculara trebuie sa foloseasca un dispozitiv de asistenta pentru tuse.

Dificultati la inghitire: slabiciunea musculara progresiva poate afecta capacitatea de a inghiti atunci cand mananci sau bei. Unele consecintele potentiale ale dificultatilor de inghitire includ deficiente de nutrienti si o afectiune numita pneumonie de aspiratie, in care alimentele pot ramane prinse in plamani, ducand la pneumonie. In unele cazuri, un medic te poate ajuta sa reinveti sa inghiti. In mod alternativ, medicul ar putea recomanda utilizarea unui tub de hranire pentru a asigura o nutritie adecvata.

Boli de inima: muschii inimii pot fi afectati de distrofie musculara pe masura ce boala progreseaza. Cardiomiopatia este o complicatie frecventa a inimii la persoanele cu distrofie musculara. Dupa cum indica si numele, cardiomiopatia este o boala a muschiului inimii si poate provoca insuficienta cardiaca. Aproape toate persoanele cu distrofie musculara Duchenne (DMD) dezvolta cardiomiopatie intr-o anumita masura. Medicul va prescrie medicamente pentru tensiunea arteriala, dar si alte pentru a te ajuta sa iti mentii functia inimii. Femeile purtatoare ale unei mutatii genetice care provoaca DMD au un risc mai mare decat in mod normal de a dezvolta fibroza sau cicatrizare a muschilor inimii la o varsta relativ frageda. Afectiunea duce la deteriorarea functiei cardiace.

Scolioza: deformarile coloanei vertebrale sunt frecvente in unele forme de distrofie musculara. Cea mai frecventa complicatie a coloanei vertebrale asociata cu aceasta afectiune este scolioza sau curbura coloanei vertebrale. Scolioza poate aparea atunci cand muschii spatelui si ai trunchiului nu mai pot mentine coloana dreapta.

Osteoporoza: o alta complicatie legata de distrofia musculara este osteoporoza, o afectiune in care oasele devin fragile din cauza pierderii de masa sau a deteriorarii. Persoanele cu osteoporoza prezinta un risc crescut de fracturi osoase, un aspect important al bolii, avand in vedere ca slabiciunea picioarelor din cauza distrofiei musculare poate face o persoana mai predispusa la cadere. In distrofia musculara, osteoporoza se poate dezvolta ca urmare a tratamentului cu corticosteroizi, in special la cei cu distrofie musculara Duchenne. Medicul poate recomanda tratamente medicamentoase sau suplimente nutritive, precum si modificari ale dietei pentru a maximiza sanatatea oaselor.

Diagnostic si tratament

Distrofia musculara este diagnosticata printr-un examen fizic, un istoric medical familial si investigatii ce implica teste si analize. Acestea pot include:

• biopsie musculara (prelevarea si examinarea unei mici mostre de tesut muscular);
• testarea ADN (genetica);
• electromiografie sau teste de conducere nervoasa, care folosesc electrozi pentru a testa functia musculara si/sau nervoasa;
• teste cu enzime din sange, pentru a cauta prezenta creatinkinazei, care indica inflamatia si moartea fibrelor musculare.

Pentru distrofiile musculare Duchenne si Becker, biopsia musculara poate arata daca distrofina, o proteina musculara, lipseste sau este anormala, iar testarea ADN este utilizata pentru a analiza starea genei inrudite.

Tratamente pentru distrofia musculara

Nu exista un remediu pentru nicio forma de distrofie musculara, dar medicamentele si terapia pot incetini cursul bolii. In prezent, exista studii in desfasurare pentru terapie genetica cu gena distrofinei. De asemenea, exista mai multe terapii genetice noi, care au toate ca scop cresterea nivelurilor de proteina distrofina. Unele sunt acum aprobate in SUA. Alte doua tratamente sunt Eteplirsen, care creste proteina distrofina in muschi si Ataluren.

Cercetatorii investigheaza potentialul anumitor medicamente pentru cresterea muschilor de a incetini sau inversa progresia distrofiei musculare. Alte studii analizeaza efectele suplimentelor alimentare cu creatina si glutamina asupra productiei si stocarii de energie musculara.

Simptomele pot fi adesea ameliorate prin exercitii fizice, terapie fizica, dispozitive de recuperare, ingrijire respiratorie si interventii chirurgicale.

Exercitiile fizice si terapia fizica pot minimiza pozitionarea anormala sau dureroasa a articulatiilor si pot preveni sau intarzia curbura coloanei vertebrale. Ingrijirea cailor respiratorii, respiratia profunda si exercitiile de tuse sunt adesea recomandate.

Totodata, bastoanele, scaunele cu rotile electrice si alte dispozitive de recuperare ii pot ajuta cei cu distrofie musculara sa isi mentina mobilitatea si independenta.

Chirurgia poate ameliora uneori scurtarea musculara. In formele distrofiei Emery-Dreifuss si distrofia musculara miotonica, este adesea necesara implantarea chirurgicala a unui stimulator cardiac.

In unele cazuri, progresia bolii poate fi incetinita sau simptomele pot fi ameliorate cu medicamente.  In distrofia Duchenne, corticosteroizii pot incetini distrugerea musculara. In distrofia musculara miotonica, fenitoina si mexiletina (Mexitil) pot trata relaxarea musculara intarziata.

Surse:

cdc.gov

mayoclinic.org

nhs.uk

everydayhealth.com

webmd.com

Boala arteriala coronariana sau cardiopatia ischemica afecteaza arterele care furnizeaza sange catre inima, numite coronare, din cauza acumularii placilor de aterom. Aceasta ingusteaza sau blocheaza una sau mai multe dintre arterele coronare. Cel mai frecvent simptom este disconfortul, respectiv durerea  precordiala, respectiv angina. Afectiunea poate duce la un atac de cord sau alte complicatii cum ar fi aritmia sau insuficienta cardiaca.

Arterele tale coronare furnizeaza sange bogat in oxigen catre inima. Acumularea de placi in aceste artere limiteaza cantitatea de sange care ajunge la inima. Imagineaza-ti doua benzi de circulatie care se unesc intr-una, din cauza unor lucrari de constructie. Traficul continua sa mearga, doar ca mai incet. In cardiopatia ischemica, posibil sa nu observi nimic in neregula pana in momentul in care placa genereaza un cheag de sange. Cheagul de sange este ca o bariera de beton in mijlocul drumului, care   opreste traficul. In mod similar, sangele nu poate ajunge la inima ta si acest lucru provoaca un atac de cord (infarct de miocard).

Este posibil sa suferi de cardiopatie ischemica de multi ani si sa nu ai niciun simptom, pana cand se produce un atac de cord. De aceea, cardiopatia ischemica este un “ucigas tacut”.  La asta se refera majoritatea oamenilor cand folosesc termenul general „boala de inima”.

Forme de cardiopatie ischemica

Exista doua forme ale cardiopatiei ischemice, respectiv:

Cardiopatie ischemica stabila: aceasta este forma cronica. Arterele tale coronare se ingusteaza treptat de-a lungul multor ani. In timp, inima primeste mai putin sange bogat in oxigen. Este posibil sa simti unele simptome, dar poti trai cu aceasta afectiune zi de zi.

Sindromul coronarian acut: este forma brusca a bolii, care reprezinta o urgenta medicala. Placa din artera coronariana se rupe brusc si formeaza un cheag de sange care blocheaza fluxul de sange catre inima. Acest blocaj brusc provoaca un atac de cord.

Simptome ale cardiopatiei ischemice

Cele mai frecvente simptome ale cardiopatiei ischemice sunt durerea toracica (angina pectorala) si lipsa de aer. Este insa posibil ca unii oameni sa nu aiba niciun simptom inainte de a fi diagnosticati.

Angina pectorala

Daca arterele coronare devin partial blocate, pot aparea dureri in piept (angina). Aceasta poate fi o senzatie usoara, inconfortabila. Cu toate acestea, un atac sever de angina pectorala poate provoca o senzatie dureroasa de greutate sau strangere, de obicei, in centrul pieptului, care se poate extinde la brate, gat, maxilar, spate sau stomac. Angina este adesea declansata de activitatea fizica sau de situatii stresante. Simptomele trec de obicei in mai putin de 10 minute si pot fi ameliorate prin odihna.

Atacuri de cord

Daca arterele tale devin complet blocate, se poate produce un atac de cord, respectiv infarct miocardic. Atacurile de cord pot afecta permanent muschiul inimii si, daca nu sunt tratate imediat, pot fi fatale. Desi simptomele pot varia, disconfortul sau durerea cauzata de un atac de cord este de obicei similara cu cea a anginei. Cu toate acestea, este adesea mai grav si se poate intampla atunci cand te odihnesti. In timpul unui atac de cord, este posibil sa ai si urmatoarele simptome:

• durere in alte parti ale corpului : se poate simti ca si cum durerea se deplaseaza de la piept la brate, maxilar, gat, spate sau stomac;
• ameteli;
• transpiratie;
• greata;

Simptomele unui atac de cord pot fi, de asemenea, similare cu indigestia. De exemplu, acestea pot include o senzatie de greutate in piept, o durere de stomac sau arsuri la stomac. Daca durerile de inima dureaza mai mult de 15 minute, poate fi inceputul unui atac de cord.

Un atac de cord se poate intampla uneori fara niciun simptom. Acesta este cunoscut sub numele de infarct miocardic tacut (silentios) si este mai frecvent la persoanele in varsta si la persoanele cu diabet.

Insuficienta cardiaca

Insuficienta cardiaca poate aparea si la persoanele cu cardiopatie ischemica. Inima devine prea slaba pentru a pompa sange in jurul corpului, ceea ce poate cauza acumularea de lichid in plamani. Acest lucru face respiratia din ce in ce mai dificila. Insuficienta cardiaca poate aparea brusc (insuficienta cardiaca acuta) sau treptat, in timp (insuficienta cardiaca cronica).

Cauze ale cardiopatiei ischemice

Ateroscleroza provoaca cardiopatia ischemica. Ateroscleroza este acumularea treptata a placii  de aterom in peretii arterelor din corp. Cand placa afecteaza fluxul de sange in arterele coronare, exista boala coronariana.

Placa este formata din colesterol, deseuri, calciu si fibrina (o substanta care ajuta la coagularea sangelui). Pe masura ce placa se acumuleaza de-a lungul peretilor arterelor, acestea devin inguste si rigide.

Placa poate infunda sau deteriora arterele, ceea ce limiteaza sau opreste fluxul de sange catre o anumita parte a corpului. Cand placa se acumuleaza in arterele coronare, muschiul inimii nu poate primi suficient sange. Deci, inima ta nu poate obtine oxigenul si nutrientii de care are nevoie pentru a functiona corect. Aceasta afectiune se numeste ischemie miocardica. Ea provoaca disconfort toracic (angina pectorala) si te expune riscului unui atac de cord.

Persoanele care au acumulare de placa in arterele coronare au adesea acumulare si in alta parte a corpului lor. Acest lucru poate duce la afectiuni precum boala arterei carotide si boala arterelor periferice.

Cardiopatia ischemica este de obicei cauzata de acumularea de depozite grase (aterom) pe peretii arterelor din jurul inimii (arterele coronare).

Acumularea de aterom face arterele mai inguste, limitand fluxul de sange catre organele irigate, de exemplu catre muschiul inimii care are nevoie de cantitati masive de oxigen si nutrienti pentru a functiona fara repaus. Acest proces se numeste ateroscleroza. Riscul de a dezvolta ateroscleroza este semnificativ crescut daca:

• fumezi;
• ai tensiune arteriala mare (hipertensiune arteriala);
• ai colesterolul mare;
• ai niveluri ridicate de lipoproteine (a);
• nu faci miscare;
• ai diabet;
• esti obez sau supraponderal:
• antecedente familiale;
• suferi de tromboza.

Factori de risc

Exista multi factori de risc pentru boala coronariana. Pe unii nu ii poti controla, in timp ce altii pot fi tinuti sub control prin schimbari aduse  stilului de viata sau urmand un tratament. Discuta cu medicul tau curant despre factorii de risc enumerati mai jos si despre cum ii poti gestiona.

Factori de risc pe care nu ii poti controla:

Varsta: pe masura ce imbatranesti, riscul de cardiopatie ischemica creste. Barbatii se confrunta cu un risc mai mare de a face boala dupa varsta de 45 de ani. Femeile se confrunta cu un risc mai mare dupa varsta de 55 de ani.

Istoric familial: ai un risc mai mare daca membrii familiei tale biologice au boli de inima. Este deosebit de important sa afli daca au boli de inima premature. Aceasta inseamna ca au fost diagnosticati la o varsta scazuta (tata sau frate inainte de 55 de ani, mama sau sora inainte de 65 de ani).

Si factori ai stilului de viata pot creste riscul de a dezvolta cardiopatie ischemica. Printre acestia se numara:

• dieta bogata in grasimi saturate sau carbohidrati rafinati;
• lipsa activitatii fizice;
• privarea de somn;
• fumatul, vapatul sau consumul de tutun sub alta forma;

Afectiuni cardiovasculare care cresc riscul de cardiopatie ischemica:

• ateroscleroza;
• tensiune arteriala crescuta;
• colesterol LDL („rau”) ridicat;
• trigliceride mari (hipertrigliceridemie);

Alte afectiuni medicale care cresc riscul unei cardiopatii ischemice:

• anemie;
• boli autoimune, inclusiv lupusul si artrita reumatoida;
• boala cronica de rinichi;
• diabet;
• HIV/SIDA;
• sindromul metabolic;
• tulburari de somn precum apneea in somn.

Exista o serie de factori specifici care afecteaza doar femeile. Acestia sunt:

• menopauza precoce (inainte de 40 de ani);
• endometrioza;
• antecedente de diabet gestational, eclampsie sau preeclampsia;
• utilizarea contraceptivelor hormonale.

Diagnosticarea cardiopatiei ischemice

Medicii diagnosticheaza boala coronariana cu ajutorul unui examen fizic si a investigatiilor. In timpul examenului fizic, medicul va:

• masura tensiunea arteriala;
• asculta inima cu un stetoscop;
• te va intreba ce simptome ai si de cat timp le ai, despre istoricul tau medical, stilul de viata.

Investigatii care ajuta la diagnosticarea cardiopatiei ischemice

Medicul poate recomanda una sau mai multe investigatii pentru a evalua functia inimii si pentru a pune diagnosticul. Acestea includ:

Analize de sange: cu ajutorul lor, medicul verifica daca exista substante care dauneaza arterelor sau cresc riscul de producere a cardiopatiei ischemice.
Vezi oferta Poliana la Pachet Analize Inima – un set de analize de preventie utile pentru monitorizarea sanatatii inimii.

Cateterismul cardiac: consta in introducerea de tuburi foarte subtiri in arterele coronare pentru a evalua sau confirma boala. Acest test este standardul de aur pentru diagnosticarea cardiopatiei ischemice.

Angiografia coronariana tomografie computerizata (CT): utilizeaza CT si colorant de contrast pentru a vizualiza imagini 3D ale inimii. Detecteaza astfel blocajele arterelor coronare.

Calcularea scorului de calciu coronarian: Masoara cantitatea de calciu din peretii arterelor coronare (un semn de ateroscleroza). Acest lucru nu determina daca ai blocaje semnificative, dar ajuta la determinarea riscului de aparitie a bolii.

Ecocardiograma: foloseste undele sonore pentru a evalua structura si functia inimii.

Electrocardiograma (EKG/ECG): Inregistreaza activitatea electrica a inimii. Poate detecta atacurile de cord vechi sau actuale, ischemia si problemele de ritm cardiac.

Test de stres pentru efort: verifica modul in care inima ta raspunde atunci cand este supusa efortului fizic intens. Poate detecta angina si blocajele arterelor coronare.

Tratamentul cardiopatiei ischemice

Tratamentul pentru cardiopatia ischemica include adesea modificari ale stilului de viata, managementul factorilor de risc si tratament medicamentos. Unii oameni pot beneficia, de asemenea, de o procedura sau o interventie chirurgicala.

Medicul va discuta cu tine despre cel mai bun plan de tratament. Este important sa il urmezi, astfel incat sa iti reduci riscul de complicatii grave.

Schimbari ale stilului de viata

Schimbarile stilului de viata joaca un rol important in gestionarea afectiunii, astfel:

• renunta la tutun;
• adopta o dieta sanatoasa pentru inima, saraca in sodiu, grasimi saturate, grasimi trans si zahar. S-a dovedit ca dieta mediteraneana reduce riscul unui atac de cord sau a unui accident vascular cerebral;
• miscare: aloca 30 de minute de mers pe jos, cinci zile pe saptamana sau gaseste activitati care iti plac;
• limiteaza consumul de alcool.

Medicamentele ajuta la gestionarea factorilor de risc si la tratarea simptomelor bolii coronariene. Medicul iti poate prescrie unul sau mai multe dintre medicamentele enumerate mai jos:

• medicamente pentru scaderea tensiunii arteriale;
• medicamente pentru scaderea colesterolului;
• medicamente pentru tratarea anginei stabile. Acestea pot include, intre altele, nitroglicerina si ranolazina;
• medicamente pentru a reduce riscul de formare a cheagurilor de sange.

Proceduri si interventii chirurgicale

Unii oameni au nevoie de o procedura sau o interventie chirurgicala pentru a gestiona boala coronariana, inclusiv:

Interventie coronariana percutanata sau angioplastia coronariana: este minim invaziva. Medicul foloseste un mic balon pentru a redeschide artera blocata si pentru a ajuta sangele sa circule mai bine prin ea. Medicul poate introduce, de asemenea, un stent pentru a ajuta artera sa ramana deschisa.

Grefa de bypass coronarian: Aceasta interventie chirurgicala creeaza o noua cale prin care sangele sa curga in jurul blocajelor. Acest „ocol” restabileste fluxul de sange catre inima ta. Interventia ajuta persoanele care au blocaje severe in mai multe artere coronare.

Surse:

cdc.gov

clevelandclinic.org

nhs.uk

Cancerul de san apare atunci cand celulele cresc si se divid intr-un mod necontrolat, formand o masa de tesut numita tumoare. El poate aparea atat la barbati, cat si la femei, dar este mult mai frecvent la femei. Printre semnele bolii se numara prezenta unui nodul, o schimbare in dimensiuni a sanului sau aparitia unor modificari la nivelul pielii acestuia.

Sprijinul pentru constientizarea cancerului de san si finantarea cercetarii au contribuit la crearea unor progrese semnificative in diagnosticarea si tratamentul cancerului de san. Azi, rata de supravietuire a pacientilor a crescut, iar numarul deceselor asociate cu aceasta boala este in scadere constanta. Acest lucru a fost posibil, in mare parte, datorita unor factori precum screeningul, detectarea precoce, o noua abordare personalizata a tratamentului si o mai buna intelegere a bolii.

Simptomele cancerului de san

Simptomele cancerului de san pot varia de la o persoana la alta. Posibilele semne ale maladiei pot include:

• o modificare a marimii, formei sau conturului sanului;
• formatiune care se poate simti asemanator unui bob de mazare;
• un nodul sau o ingrosare in sau in apropierea sanului ori la subrat, care persista pe parcursul ciclului menstrual;
• schimbare a aspectului pielii de pe san sau a mamelonului (gropite, incretire sau inflamare);
• inrosire a pielii de pe san sau mamelon;
• zona care se simte diferit de orice alta parte de pe san;
• scurgere de lichid din mamelon;
• exfolierea, descuamarea, formarea de cruste sau descuamarea zonei pigmentate a pielii care inconjoara mamelonul (areola) sau pielea sanilor.

Unele persoane nu observa niciun astfel de semn, de aceea este atat de important screeningul de rutina.

Daca descoperiti un nodul sau o alta modificare a sanului, chiar daca o mamografie recenta a fost normala,  programeaza-te la medic pentru  consult.

Tipuri de cancer mamar

Exista mai multe tipuri diferite de cancer de san, respectiv:

Carcinom ductal infiltrant (invaziv)

Incepand din canalele de lapte ale sanului, acest cancer sparge peretele canalului si se raspandeste la tesutul mamar din jur. Reprezentand aproximativ 80% din toate cazurile, acesta este cel mai frecvent tip de cancer de san.

Carcinom ductal in situ

Denumit si cancer de san in stadiul 0, carcinomul ductal in situ este considerat de unii specialisti ca fiind precanceros, deoarece celulele nu s-au raspandit dincolo de canalele de lapte. Aceasta afectiune se trateaza relativ usor.  Cu toate acestea, este necesara ingrijirea prompta pentru a preveni ca boala sa devina invaziva si sa se raspandeasca in alte tesuturi.

Carcinom lobular infiltrant (invaziv)

Acest cancer se formeaza in lobulii sanului, respectiv acolo unde are loc productia de lapte matern si se raspandeste in tesutul mamar din jur. Reprezinta 10  pana la 15% dintre cancerele de san.

Carcinomul lobular in situ

Este o afectiune precanceroasa in care exista celule anormale in lobulii sanului. Nu este un cancer propriu-zis, dar acest marker poate indica potentialul de a dezvolta cancer de san mai tarziu. Prin urmare, este important ca femeile cu carcinom lobular in situ sa efectueze periodic un examen clinic al sanilor si mamografii.

Cancer mamar triplu negativ

Reprezentand aproximativ 15% dintre  toate cazurile, cancerul de san triplu negativ este unul dintre cele mai dificile tipuri de cancer de san de tratat. Se numeste triplu negativ deoarece nu are trei dintre markerii asociati cu alte tipuri de cancer de san. Acest lucru face prognosticul si tratamentul dificile.

Cancerul de san inflamator

Rar si agresiv, acest tip de cancer seamana cu o infectie. Persoanele cu cancer de san inflamator observa de obicei roseata, umflaturi si gropite pe pielea sanilor. Acestea sunt cauzate de celulele canceroase obstructive din vasele limfatice ale pielii.

Boala Paget a sanului

Acest cancer afecteaza pielea mamelonului si areola, respectiv pielea din jurul mamelonului.

Cauze ale cancerului de san

Un cancer de san apare atunci cand unele celule mamare incep sa creasca anormal. Aceste celule se divid mai rapid decat celulele sanatoase si continua sa se acumuleze, formand o masa. Celulele se pot raspandi (metastaza) prin san la ganglionii limfatici sau in alte parti ale corpului.

Cancerul de san incepe cel mai adesea cu celulele din canalele producatoare de lapte (carcinom ductal invaziv). Cancerul de san poate incepe, de asemenea, in tesutul glandular numit lobuli (carcinom lobular invaziv) sau in alte celule sau tesuturi din san.

Cercetatorii au identificat ca factori hormonali, de stil de viata si de mediu pot creste riscul de cancer de san. Nu este insa clar de ce unele persoane care nu au factori de risc dezvolta cancer, iar alte persoane cu factori de risc nu o fac niciodata. Este probabil ca un cancer de san sa fie cauzat de o interactiune complexa a structurii genetice si a mediului inconjurator.

Cancer mamar mostenit

Se estimeaza ca aproximativ 5 pana la 10%  dintre cancerele de san sunt legate de mutatii genetice transmise timp de generatii, intr-o familie.

Au fost identificate un numar de gene mutante mostenite care pot creste probabilitatea cancerului de san. Cele mai cunoscute sunt gena 1 a cancerului de san (BRCA1) si gena 2 a cancerului de san (BRCA2), ambele crescand semnificativ riscul atat de cancer de san, cat si de cancer ovarian.

Daca ai un istoric familial de cancer de san sau alte tipuri de cancer, medicul iti poate recomanda un test de sange pentru a ajuta la identificarea mutatiilor specifice ale BRCA sau ale altor gene care sunt transmise in familia ta.

Solicita medicului o trimitere catre un consilier genetic, care poate revizui istoricul de sanatate al familiei. Un consilier genetic poate, de asemenea, discuta despre beneficiile, riscurile si limitarile testarii genetice pentru a te ajuta cu luarea deciziilor

Factori de risc

Cercetarile arata ca exista mai multi factori care pot creste riscul de a dezvolta cancer de san. Acestia includ:

• varsta: persoanele de peste 55 de ani au un risc crescut de a dezvolta cancer de san;
• sex: femeile sunt mult mai predispuse sa dezvolte cancer de san, comparative cu barbatii;
• istoricul familiei si genetica: daca ai parinti, frati, copii sau alte rude apropiate care au fost diagnosticati cu cancer de san, atunci esti mult mai expusa riscului de a dezvolta si tu maladia. Aproximativ 5 pana la 10% dintre cancerele de san sunt cauzate de gene anormale care sunt transmise de la parinti la copii si care pot fi descoperite prin teste genetice;
• fumat: consumul de tutun a fost legat de multe tipuri diferite de cancer, inclusiv cancerul de san;
• consumul de alcool: cercetarile indica faptul ca un consum constant de alcool poate creste riscul pentru anumite tipuri de cancer de san;
• obezitatea: poate creste riscul de cancer de san si de recidiva a acestuia;
• expunerea la radiatii: daca ai facut radioterapie, in special la nivelul capului, gatului sau pieptului, esti expusa unui risc mai mare sa dezvolti cancer de san;
• terapie de substitutie hormonala: persoanele care apeleaza la o astfel de terapie au un risc mai mare de a fi diagnosticate cu cancer mamar;
• menstruatie de la o varsta frageda: inceperea menstruatiei inainte de varsta de 12 ani creste riscul de cancer de san;
• inceperea menopauzei la o varsta mai inaintata: creste riscul de a dezvolta cancer de san;
• sarcina si nasterea primului copil la o varsta inaintata: femeile care nasc primul lor copil dupa varsta de 30 de ani pot avea un risc crescut de cancer de san;
• lipsa sarcinii: femeile care nu au fost niciodata insarcinate au un risc mai mare de cancer de san decat femeile care au avut una sau mai multe sarcini;
• terapia hormonala postmenopauza: femeile care iau medicamente de terapie hormonala care combina estrogenul si progesteronul pentru a trata semnele si simptomele menopauzei au un risc crescut de cancer de san. Riscul scade atunci cand femeile opresc tratamentul cu aceste medicamente.

Reducerea riscului de cancer de san

Iti poti reduce riscul de cancer de san printr-o examinare atenta si prin vizite periodice la medic. Astfel, apeleaza la:

• autoexaminarea sanilor: daca exista o schimbare, umflaturi sau alte semne neobisnuite , programeaza-te la medic.
• intreaba medicul despre screening-ul cancerului de san si urmeaza teste de depistare, cum ar fi examenele clinice ale sanilor si mamografiile; discuta cu medicul despre beneficiile si riscurile screening-ului, astfel ca impreuna, puteti decide ce strategii de depistare a cancerului de san sunt potrivite pentru tine;
• evita sau consuma alcool cu moderatie;
• fa cat mai multa miscare: se recomanda cel putin 30 de minute de exercitii fizice in fiecare zi;
• limiteaza terapia hormonala postmenopauza.

De asemenea, incearca sa mentii o greutate optima. In acest scop, redu numarul de calorii pe care le consumi in fiecare zi si creste intensitatea exercitiilor fizice.

Totodata, un rol esential o are alimentatia. Alege o dieta sanatoasa. De exemplu, femeile care urmeaza o dieta mediteraneana suplimentata cu ulei de masline si nuci pot avea un risc redus de cancer de san. Dieta mediteraneana se concentreaza in principal pe fructe si legume, cerealele integrale, leguminoase si nuci. Persoanele care urmeaza dieta mediteraneana consuma grasimi sanatoase, cum ar fi uleiul de masline, peste, in loc de carne rosie.

Reducerea riscului de cancer de san pentru femeile cu risc ridicat

Daca medicul ti-a evaluat istoricul familial si a stabilit ca ai alti factori, cum ar fi o afectiune precanceroasa a sanului, care iti creste riscul de cancer de san, pentru reducerea riscului, ti-ar putea recomanda:

Tratament preventiv (chimiopreventie)

Acesta consta in medicamente care blocheaza estrogenul, cum ar fi modulatorii selectivi ai receptorilor de estrogeni si inhibitorii de aromataza, ce reduc riscul de cancer de san.

Atentie, insa ca aceste medicamente prezinta risc de reactii adverse, Aceste medicamente se recomanda doar pentru femeile care au un risc foarte mare de cancer de san.

Chirurgie preventiva

Femeile cu un risc foarte mare de cancer de san pot alege sa li se indeparteze chirurgical sanii sanatosi, interventie ce poarta numele de mastectomie profilactica. De asemenea, pot alege sa li se indeparteze ovarele sanatoase (ooforectomie profilactica) pentru a reduce riscul atat de cancer de san, cat si de cancer ovarian.

Diagnosticarea cancerului mamar

Investigatiile si procedurile utilizate pentru a diagnostica cancerul de san includ:

Examenul sanilor

Medicul va verifica atat sanii, cat si ganglionii limfatici de la axila, simtind orice noduli sau alte anomalii. De asemenea, va recomanda o serie de analize de sange, printre care si hemoleucograma completa.

De asemenea, medicul te va intreba despre istoricul familial, istoricul medical si orice simptome existente. In cazul in care depisteaza anumite anomalii, poate prescrie urmatoarele investigatii:

Mamografie

Cu ajutorul mamografiei, se obtin imagini speciale cu raze X, prin care se pot detecta modificari sau cresteri anormale la nivelul sanului. De obicei, mamografia este folosita in prevenirea cancerului de san.

Ultrasonografia

Acest test foloseste unde sonore pentru a fotografia tesuturile din interiorul sanului. Este folosit pentru a ajuta la diagnosticarea nodulilor sau a anomaliilor la san.

Tomografie cu emisie de pozitroni (PET)

O scanare PET foloseste coloranti speciali pentru a evidentia zonele suspecte. In timpul acestui test, medicul va injecteaza un colorant special in vene si va capta imagini cu scanerul.

Imagistica prin rezonanta magnetica (IRM)

Acest test foloseste magneti si unde radio pentru a produce imagini clare si detaliate ale structurilor din interiorul sanului.

Daca medicul specialist observa modificari la testele imagistice, poate recomanda o biopsie a tesutului mamar. Astfel, o proba de tesut din san va fi recoltata si trimisa la un laborator de patologie pentru analiza.

Nu toate femeile vor avea nevoie de toate aceste teste si proceduri. Medicul prescrie testele adecvate in functie de circumstantele specifice si luand in considerare simptomele.

Stadiile cancerului de san

Stadializarea descrie in amanunt cat de extins este cancerul. Stadializarea arata inclusiv dimensiunea si localizarea tumorii si daca tumora maligna  s-a raspandit in alte zone ale corpului.

Stadiile de baza ale cancerului de san sunt:

Stadiul 0: boala este neinvaziva, ceea ce inseamna ca nu s-au rupt canalele mamare.

Stadiul I: celulele canceroase s-au raspandit in tesutul mamar din apropiere.

Stadiul II: tumora este fie mai mica de 2 centimetri si s-a raspandit la ganglionii limfatici de la subrat, fie mai mare de 5 centimetri, dar nu s-a raspandit la ganglionii de la subrat. Tumorile in acest stadiu pot masura oricat intre 2 si 5 centimetri diametru si pot afecta sau nu ganglionii limfatici din apropiere.

Stadiul III: in acest stadiu, cancerul s-a raspandit dincolo de punctul de origine. Este posibil sa fi invadat tesuturile si ganglionii limfatici din apropiere, dar nu a ajuns la organe indepartate. Stadiul III este de obicei denumit cancer mamar local avansat.

Stadiul IV: cancerul s-a raspandit in zone indepartate ale corpului, cum ar fi oase, ficat, plamani sau creier. Cancerul de san in stadiul IV se mai numeste si cancer de san metastatic.

Odata ce medicul a diagnosticat cancerul de san, ii va stabili apoi gradul, respectiv stadiul cancerului. Stadiul ajuta la determinarea prognosticul, dar si pentru stabilirea celor mai bune optiuni de tratament.

Stadializarea cancerului de san ia in considerare si gradul cancerului, prezenta markerilor tumorali, cum ar fi receptorii pentru estrogen, progesteron si factori de proliferare.

Surse:

www.mayoclinic.org;

www.cdc.gov;

www.my.clevelandclinic.org

Analizele medicale inainte si in timpul sarcinii permit identificarea  unor afectiuni care pot avea un impact negativ asupra sanatatii femeii sau a fatului. Ele sunt o componenta fundamentala, deoarece multe boli pot fi tratate sau gestionate pentru a reduce riscurile, daca sunt identificate din timp.

O gravida aparent sanatoasa poate avea boli care nu provoaca simptome, dar care pot avea consecinte grave daca nu sunt tratate.

Grupa si Rh-ul

Astfel, daca te pregatesti sa concepi un copil sau ai ramas deja insarcinata, va trebui ca atat tu, cat si partenerul sa faceti analizele care verifica grupa de sange si Rh-ul. Daca tu si partenerul tau aveti Rh-uri diferite, respectiv pozitiv si negativ, acesta este un risc major pentru viitorul bebelus.  Copiii conceputi de femei cu Rh negativ si barbati cu Rh pozitiv pot dezvolta boala hemolitica a nou-nascutului, o afectiune grava, care poate provoca leziuni cerebrale si moartea sugarului. Aceasta boala apare dupa ce o femeie cu Rh negativ este expusa la sangele fatului cu Rh pozitiv, mostenit de la tata. Organismul gravidei incepe sa produca anticorpi, pentru a respinge sangele cu Rh pozitiv al copilului. Acesti anticorpi sunt transmisi fatului in timpul sarcinii si pot face ca un nou-nascut cu sange Rh pozitiv sa respinga propriul sange dupa nastere. Aceasta boala poate fi prevenita prin tratarea gravidei si a nou-nascutului cu imunoglobuline, care impiedica formarea de anticorpi impotriva sangelui cu Rh pozitiv.

Pe langa grupa si Rh,  toate femeile ar trebui sa fie testate pentru anticorpii pentru anumite boli. Si asta chiar daca anterior au mai facut un test pentru anticorpi, deoarece concentratiile se modifica in timp. De exemplu, o femeie care a fost vaccinata anterior si a dobandit anticorpi pentru rujeola, oreion si rubeola poate necesita o vaccinare de rapel daca nu a fost vaccinata de mult timp, deoarece nivelurile de anticorpi scad in timp. In mod ideal, screening-ul de anticorpi ar trebui efectuat inainte ca femeia sa ramana insarcinata, pentru a putea fi vaccinata. Ulterior, in sarcina, sunt unele vaccinuri care nu sunt recomandate .

Anticorpi pentru rubeola

Se recomanda ca inainte de sarcina, sa fii testata pentru a vedea daca ai sau nu anticorpi pentru rubeola. In cazul in care ai ramas deja insarcinata, aceasta analiza iti va fi prescrisa la prima vizita la medic.

Este necesar sa faci aceasta analiza de fiecare data cand ramai insarcinata. Si asta chiar daca analizele anterioare aratau ca ai suficienti anticorpi impotriva rubeolei.  De retinut este faptul ca imunitatea impotriva rubeolei poate scadea in timp, in special in situatiile in care femeile sunt imune datorita vaccinarii mai degraba decat a imbolnavirii. Vaccinurile impotriva rubeolei nu sunt recomandate in timpul sarcinii. Prin urmare, este important ca boala sa se depisteze si, dupa caz, sa te vaccinezi, inainte de a ramane insarcinata.

Serologia sifilisului

Testul de sange pentru infectia cu sifilis trebuie efectuat la prima vizita prenatala. Sifilisul este o infectie cu transmitere sexuala care este adesea asimptomatica, ceea ce inseamna ca multe femei purtatoare ale bolii nu prezinta niciun simptom si nu stiu ca sunt infectate. Sifilisul poate avea efecte negative grave in timpul sarcinii. Odata depistat, se trateaza usor, cu ajutorul antibioticelor.

Infectii virale

Medicii recomanda ca toate femeile sa se testeze pentru infectia cu hepatita B, hepatita C si virusul imunodeficientei umane (HIV) inainte de a ramane insarcinate sau imediat ce sarcina a fost confirmata. Si asta deoarece acestea sunt boli cu implicatii grave, atat pentru femeia insarcinata, cat si pentru fat.

Hepatita B

Deoarece hepatita B este foarte infectioasa si poate fi transmisa cu usurinta unui nou-nascut, se recomanda ca toate femeile insarcinate sa fie testate in primul trimestru, pentru hepatita B.

Hepatita C

De asemenea, se recomanda ca toate femeile insarcinate sa fie testate pentru anticorpi impotriva hepatitei C. Persoanele depistate pozitiv vor avea nevoie de o alta analiza, pentru a vedea daca sunt purtatoare infectioase sau cronice (neinfectioase) ale bolii.  Atentie! Nasterea chirurgicala nu reduce riscul transmiterii hepatitei C la nou-nascut.

HIV

Femeile trebuie testate pentru HIV in timpul primei vizite prenatale. Probabilitatea ca o femeie sa transmita HIV copilului ei este intre 25-30% daca nu sunt luate masuri de precautie. Cu toate acestea, riscul de infectare a bebelusului poate fi redus substantial, la aproximativ 2%, daca sunt luate masuri adecvate de prevenire, in timpul sarcinii, nasterii si alaptarii.

Toate femeile HIV pozitive  care planifica  o sarcina, dar si cele care sunt deja insarcinate, ar trebui sa fie indrumate catre un specialist in boli infectioase. Acesta va planifica o serie de masuri pentru a reduce riscul femeii de a transmite copilului infectia cu HIV.

Varicela

Screening-ul pentru anticorpii varicelei poate fi efectuat in cazul femeilor care nu au avut boala sau nu au fost niciodata vaccinate impotriva varicelei. De asemenea, se recomandat si celor care nu sunt sigure daca au fost vreodata infectate sau vaccinate pentru aceasta boala. Cu toate acestea, deoarece vaccinul impotriva varicelei nu este recomandat pentru administrare in timpul sarcinii, se recomanda ca screening-ul pentru anticorpii varicelei sa fie efectuat inainte ca femeia sa ramana gravida

Citomegalovirus (CMV)

Infectia cu citomegalovirus este una dintre cele mai intalnite infectii congenitale. Se poate transmite fatului prin placenta, existand riscul de:

• stagnarea a cresterii intrauterine;
• microcefalie;
• hidrocefalie;
• surditate;
• ficat si splina marite;
• intarzieri in dezvoltare.

Toxoplasma

Infectia cu toxoplasma a mamei si transmiterea ei catre fat reprezinta o problema semnificativa in sarcina. Majoritatea femeilor insarcinate care au toxoplasmoza  nu manifesta niciun simptom.  In ceea ce priveste riscul transmiterii la fat, acesta este mult mai crescut daca te infectezi in ultimul trimestru, fata de primul trimestru de sarcina. In acelasi timp, infectia cu toxoplasma produce complicatii mai severe, cu cat apare mai devreme in sarcina, existand riscul de avort spontan sau probleme ale copilului, dupa nastere, precum epilepsie, icter, infectii ale ochilor, ficat si splina marite.

Hemoleucograma

Analiza de sange verifica nivelul hemoglobinei (Hg) si se recomanda pentru depistarea anemiei, cauzata de lipsa fierului. De asemenea, hemoleucograma poate depista daca suferi de o boala de sange precum talasemie sau siclemie.

Glicemia

Verificarea glicemiei in preconceptie sau in timpul sarcinii are un rol deosebit de important in depistarea diabetului, in special al diabetului gestational, care se poate declansa in sarcina. In functie de valori, glicemia poate fi tinuta sub control cu ajutorul alimentatiei si a activitatii fizice.

Hormonul de stimulare tiroidiana (TSH)

Este important ca verificarea hormonului de stimulare tiroidiana (TSH) sa aiba loc inainte de sarcina. Si asta deoarece o probleme minora, dar nedepistata se poate agrava in sarcina. De asemenea, in sarcina, organismul femeii are nevoie de o cantitate suficienta de TSH, pentru a sustine nevoile de dezvoltare a fatului, astfel ca productia acestui hormon este suplimentata.

Sumarul de urina

Analiza sumarului de urina ofera informatii importante referitoare la starea de sanatate generala a femeii insarcinate, verificand daca exista

glucoza sau proteine in urina. Ele pot semnala prezenta diabetului zaharat sau a unei infectii urinare.

Surse:

www.myvmc.com

www.webmd.com

Analize utile pentru evaluarea riscurilor de boli cardiovasculare

Medicul tau curant iti poate recomanda efectuarea periodica a unor analize de sange, atat daca ai colesterolul sau trigliceridele marite, suferi de boli de inima, ai un istoric in familie, sau esti sanatos, pentru prevenirea aparitiei diferitelor afectiuni. Ulterior, medicul va  folosi aceste informatii pentru a afla cat de ridicat este riscul tau de a suferi un atac de cord, un accident vascular cerebral sau alte probleme cardiovasculare.

Pentru verificarea starii inimii, analiza pentru colesterol este recomandata tuturor, dar medicul cardiolog iti poate prescrie unele analize specifice, daca prezinti mai multi factori de risc pentru boli cardiovasculare.

Sangele poate oferi multe indicii despre sanatatea inimii tale. De exemplu, nivelurile ridicate de colesterol „rau” din sange pot fi un semn ca prezinti un risc crescut de a avea un atac de cord. Si alte substante din sange il pot ajuta pe medic sa vada daca suferi de insuficienta cardiaca sau daca esti expus riscului de a dezvolta depozite de grasime (placi) in artere (ateroscleroza). De retinut este ca un singur test de sange nu poate indica riscul de boli de inima. Cei mai importanti factori de risc pentru bolile de inima sunt fumatul, hipertensiunea arteriala, colesterolul crescut si diabetul.

Vezi aici oferta pentru pachet analize inima ce include 9 analize la un pret special. Programeaza-te pentru recoltare!

Iata cate sunt analizele de sange utilizate pentru a diagnostica si gestiona bolile de inima.

Colesterolul

Un test de colesterol, numit si panou (panel) lipidic sau profil lipidic, masoara grasimile din sange. Masuratorile pot ajuta la determinarea riscului de a avea un atac de cord sau alte boli de inima. Testul include de obicei masuratori ale:

• Colesterolui total

Reprezinta cantitatea de colesterol din sange. Un nivel ridicat poate creste riscul de boli de inima. In mod ideal, nivelul de colesterol total ar trebui sa fie sub 200 miligrame pe decilitru (mg/dL) sau 5,2 milimoli pe litru (mmol/L).

• Colesterol de lipoproteine cu densitate joasa (LDL)

Acesta este uneori numit colesterol „rau”. Prea mult colesterol LDL in sange determina acumularea placii in artere, ceea ce reduce fluxul sanguin. Aceste depozite de placa se rup uneori si duc la probleme majore ale inimii si vaselor de sange. Nivelul colesterolului LDL trebuie sa fie mai mic de 130 mg/dL (3,4 mmol/L). Nivelurile de dorit sunt sub 100 mg/dL (2,6 mmol/L), mai ales daca ai diabet sau antecedente de atac de cord, un stent cardiac, o interventie chirurgicala de bypass cardiac sau alta afectiune cardiaca sau vasculara. La persoanele cu cel mai mare risc de atac de cord, nivelul recomandat de LDL este sub 70 mg/dL (1,8 mmol/L).

• Colesterol cu lipoproteine de inalta densitate (HDL)

Acesta este uneori numit colesterol „bun”, deoarece ajuta la eliminarea colesterolului LDL („rau”), mentinand arterele deschise si sangele sa curga liber.

Barbatii ar trebui sa urmareasca un nivel de colesterol HDL peste 40 mg/dL (1,0 mmol/L). Femeile ar trebui sa urmareasca un HDL de peste 50 mg/dL (1,3 mmol/L).

• Trigliceride

Trigliceridele sunt un alt tip de grasime din sange. Nivelurile ridicate ale trigliceridelor inseamna ca mananci in mod regulat mai multe calorii decat arzi. Nivelurile ridicate pot creste riscul de boli de inima. Nivelul recomandat de trigliceride este mai mic de 150 mg/dL (1,7 mmol/L).

• Colesterol non-HDL

Colesterolul non-high density lipoprotein (non-HDL-C) este diferenta dintre colesterolul total si colesterolul HDL. Non-HDL-C include colesterolul in particulele de lipoproteine care sunt implicate in intarirea arterelor. Fractia non-HDL-C poate fi un marker de risc mai bun decat colesterolul total sau colesterolul LDL.

Analize menționate mai sus fac parte din profilul lipidic. La Poliana profilul lipidic este format din 5 analize si il gasesti la pret promotional.

Proteina C reactiva de inalta sensibilitate

Proteina C reactiva (CRP) este o proteina produsa de ficat, ca parte a raspunsului organismului la leziuni sau infectii, care provoaca inflamatie in interiorul corpului.

Inflamatia joaca un rol major in procesul de ateroscleroza. Testele CRP de inalta sensibilitate (hs-CRP) ajuta la determinarea riscului de boli de inima inainte de aparitia simptomelor. Nivelurile mai mari de hs-CRP sunt asociate cu un risc mai mare de atac de cord, accident vascular cerebral si boli cardiovasculare.

Deoarece nivelurile CRP pot fi crescute temporar de multe situatii, cum ar fi o raceala, testul trebuie facut de doua ori, respectiv repetat la doua saptamani. Un nivel hs-CRP peste 2,0 miligrame pe litru (mg/L) indica un risc mai mare de boli de inima.

Combinarea testului hs-CRP si a altor rezultate ale analizelor de sange cu factorii de risc pentru bolile de inima ofera medicului o imagine a sanatatii generale a inimii. El va decide daca masurarea CRP-ului il va ajuta pentru a estima mai bine riscul de atac de cord sau accident vascular cerebral.

Medicamentele cu statine care scad colesterolul pot reduce nivelul CRP si pot reduce riscul de boli de inima.

Lipoproteine (a)

Lipoproteina (a) sau Lp(a) este un tip de colesterol LDL. Nivelul de Lp(a) este determinat de genele tale si, in general, nu este afectat de stilul de viata.

Nivelurile ridicate de Lp(a) pot fi un semn al riscului crescut de boli de inima, desi nu este clar in ce masura. Medicul tau curant iti poate recomanda un test Lp(a) daca ai deja ateroscleroza sau boli de inima, dar pare sa ai un nivel de colesterol altfel sanatos, sau daca ai antecedente in familie de boli de inima cu debut precoce, moarte subita sau accident vascular cerebral.

In prezent, sunt in curs de dezvoltare medicamente pentru a scadea Lp(a), dar nu este inca clar ce efect va avea scaderea Lp(a) asupra riscului de boli de inima.

Ceramide plasmatice

Acest test de sange masoara nivelurile de ceramide din sange. Ceramidele sunt produse de toate celulele si joaca un rol semnificativ in cresterea, functionarea, si, in cele din urma, moartea multor tipuri de tesut. Ceramidele sunt transportate prin sange de lipoproteine si sunt asociate cu ateroscleroza. Trei ceramide specifice au fost legate de acumularea placii in artere si rezistenta la insulina, ceea ce poate duce la diabet de tip 2. Nivelurile ridicate ale acestor ceramide in sange sunt un semn al unui risc mai mare de boli cardiovasculare in decurs de unu pana la cinci ani.

Peptide natriuretice

Peptida natriuretica a creierului, numita si peptida natriuretica de tip B (BNP), este o proteina pe care o produc inima si vasele de sange. BNP ajuta organismul sa elimine fluidele, relaxeaza vasele de sange si favorizeaza excretia sodiului in urina.

Cand inima este deteriorata, organismul secreta niveluri ridicate de BNP in fluxul sanguin pentru a incerca sa usureze tensiunea asupra inimii. Una dintre cele mai importante utilizari ale BNP este incercarea de a determina daca respiratia scurta, dificila (dispneea) se datoreaza insuficientei cardiace.

Nivelurile BNP variaza in functie de varsta, sex si greutate. Pentru persoanele care au insuficienta cardiaca, stabilirea unui BNP de baza poate fi utila, iar testele viitoare pot fi utilizate pentru a ajuta la masurarea modului de functionare a tratamentului.

O variatie a BNP numita BNP N-terminal este, de asemenea, utila pentru diagnosticarea insuficientei cardiace si pentru evaluarea riscului de atac de cord si alte probleme la cei cu boli de inima existente.

Un nivel ridicat de BNP singur nu este suficient pentru a diagnostica o problema cardiaca. Medicul va lua in considerare, de asemenea, factorii tai de risc si alte rezultate ale analizelor de sange.

Troponina T

Troponina T este o proteina gasita in muschiul inimii. Masurarea troponinei T folosind un test de inalta sensibilitate ajuta medicii sa diagnosticheze un atac de cord si sa determine riscul de boli de inima. Un nivel crescut de troponina T a fost asociat cu un risc mai mare de boli de inima la persoanele care nu au simptome.

Glucoza serica

O analiza a glucozei serice sau glicemiei masoara nivelul de zahar din sange. Scaderea nivelului de zahar din sange ar putea reduce riscul de boala coronariana atat la diabetici, cat si la cei fara diabet. De asemenea, studiile au aratat ca hemoglobina A1c (HbA1c) – un indicator al nivelului de glucoza din sange pe termen lung – prezice riscul de boli de inima atat la diabetici, cat si la cei non-diabetici.

Un nivel crescut de glucoza din sange este caracteristica definitorie a diabetului, dar poate contribui independent la cresterea riscului de boli de inima.

Surse de informare:

https://publichealth.jhu.edu/

https://www.webmd.com/

https://www.mayoclinic.org/